GÂNDACUL ALBASTRU

Gândacul albastru #2: ororile războiului, citatele motivaționale și comediile americane

Sunt obișnuită cu niște zile de marți ca niște gândaci, dar în ultima vreme gândacii ăștia au fost din ce în ce mai drăguți. De exemplu azi în Cluj-Napoca este foarte mult soare (deși e frig, sunt 2 grade). Dar lumina e importantă. Locuiesc într-un apartament care are foarte mult alb, iar soarele ăsta cu dinți îl face să pară chiar mai luminos decât este.

Așa cum povesteam recent, mi-am propus să încerc un exercițiu săptămânal de notare a lucrurilor care mi-au adus bucurie. Asta ca să alung gândacii ciudați ai zilelor de marți. Mă gândesc în primul rând la cărți, apoi la filme, emisiuni, muzică, mâncare, cafea, pisici. Tot ce m-a făcut să simt ceva. Rămân în zona asta deocamdată, deși cu siguranță aș mai putea trece pe listă multe altele.

Și, desigur, sunt tare curioasă ce lucruri faine ați mai văzut, ați mai citit, ați mai experimentat voi în ultima săptămână. Am nevoie de niște idei bune cu care să-l întâmpin pe gândacul meu. Mai ales că nu-i un gândac oarecare. E unul albastru.

🐞 Săptămâna trecută povesteam că am citit „Asasinul timid”, de Clara Usón (Editura Polirom). Între timp m-am apucat să citesc și „Fiica Estului“, volum semnat tot de Clara Usón (publicat la Polirom în 2017). Pe măsură ce citeam, mi-am amintit cât de mulți oameni mi-au recomandat „Fiica Estului“ la momentul traducerii în română. Cartea a trecut atunci pe lângă mine, deși probabil o pusesem pe vreo listă, dar niciodată nu apuc să cumpăr tot ce mi-aș dori și, evident, nici nu apuc să citesc tot ce reușesc să cumpăr. La unele cărți ajung să renunț și-mi pare rău. Dar ce bine că uneori, chiar și peste patru ani, reușesc să le descopăr.

„Asasinul timid” mi-a plăcut, dar abia citind „Fiica Estului“ am înțeles ce meseriașă e Clara Usón. Cartea oferă o perspectivă (sau mai multe) asupra războiului din Iugoslavia, iar personajul central este Ana, fiica generalului Ratko Mladić, pe care ea îl adoră şi îl consideră un adevărat erou al Serbiei, dar care avea să fie repede cunoscut în toată lumea ca „măcelarul din Balcani” şi judecat la Haga pentru crime de război. Nu-i o carte ușor de dus, dar pentru mine a fost o carte necesară. Sigur, e mult spus că e o carte care mi-a adus bucurie, pentru că e teribilă. Să zicem doar că m-a făcut să simt ceva, iar pentru mine treaba asta contează.

Despre războiul din Iugoslavia am mai citit și am mai auzit multe (când spun că am auzit, mă refer la faptul că am auzit cu urechile mele bombele picând în seri ciudate din copilărie, pe când eu dormitam peste drum de război, pe acel mal al Dunării pe care era în siguranță să fii atunci). Citind cartea Clarei, nu doar că mi-am reamintit ce am auzit și ce am citit, dar mi-am și refăcut o hartă mentală a ce s-a petrecut atunci. M-a ajutat să-mi fac un pic de ordine în datele pe care le știam eu, să recapitulez „galeria de eroi“ și m-a făcut să fiu curioasă, să caut, să mă opresc la fiecare zece pagini și să verific – oare asta chiar așa s-a întâmplat?, treaba asta e inventată sau e reală?, ia să vedem în ce an a fost asta.

Cât e istorie și cât e literatură? Și ce a mânat-o pe o autoare din Spania să scrie despre războiul din Iugoslavia și despre destinul tragic al Anei, fiica generalului Ratko Mladić? Cât e moralizator și cât e perspectivă obiectivă? Încercând să pricep mai bine toate astea, am dat peste acest interviu foarte bun pe care i l-a luat Cristian Pătrășconiu scriitoarei Clara Usón. Poate că ar ajuta să-l citiți după ce citiți cartea, nu înainte, ca să nu vă spulbere un fel de mister. Mie mi-a lămurit multe întrebări și am înțeles chiar că unele nici măcar nu erau necesare.

Câteva fragmente pe care mi le-am notat din „Fiica Estului“ (la un moment dat, m-am oprit din a mai pune semne de carte; erau deja prea multe!):

➡️ „De atunci au trecut mulți ani. Veljko nu și-a refăcut viața; nu s-a ales nimic din ea și chiar și acum, când aude șuieratul cafetierei, care anunță că începe să fiarbă cafeaua, începe să tremure și îl apucă tahicardia. «Așa este când șuieră un obuz care se apropie de tine, explică el, ăsta e sunetul războiului.»“

➡️ „Mama, care era lângă mine, s-a dezintegrat, bum! a sărit bucăți în aer. Am văzut rostogolindu-se pe stradă, la vale, capul tatălui meu: avea ochii deschiși și se uita la mine; l-am urmărit cu privirea până când am leșinat.“

➡️ „Amândoi, generalul bun și generalul rău, au păstrat toată viața un profund resentiment atât față de ustași, cât și față de cetnici. Pe amândoi îi amuza să hrănească vacile, fără să le pese că își vor păta cu balele animalelor mânecile brodate cu aur ale uniformei. Amândoi se numeau Ratko Mladić.“

➡️ „Tatăl meu spunea că nu știm cine suntem până când circumstanțele nu ne pun la încercare. Nu sunt de acord: nu ajungem niciodată să știm cine suntem sau nu ajungem niciodată să ne fixăm o singură personalitate din multiplele personalități care, ca diavoli sau spirite rele, ne locuiesc alternativ, în funcție de oră, de anotimp, de starea dinților noștri sau de mersul finanțelor casei. Suntem unul la micul dejun, altul la prânz, unul după ce ne-a fost furată servieta și altul, diferit, pletoric și fălos, după o cucerire sexuală sau după o avansare la serviciu. Suntem reci și raționali când părăsim o amantă; romantici, pasionali, extraordinar de sensibili și plini de resentimente când cei abandonați suntem noi. Da, suntem mulți și nu avem idee care din noi va fi de gardă când va sosi momentul despărțirii, care din mulții demoni interiori va expira ultimul suspin, dacă va fi înțeleptul calm și generos, care va spune adio zâmbind și cerând iertare sau lașul egocentric, care va geme autocompătimindu-se și se va agăța de cearșafuri într-o disperată încercare finală de a se crampona de viață (…). Nimeni nu cunoaște cu adevărat pe nimeni: nici amantul pe iubita lui, nici fratele pe soră, nici fiica pe tatăl său.“

🐞 În timp ce o citeam pe Clara Usón, mi-am pregătit și o listă de viitoare lecturi. Printre ele se numără și unele dintre cărțile de mai jos, pe care deocamdată doar le-am aranjat frumos pentru poză, apoi le-am stivuit pe raft. Acolo mă așteaptă neliniștite și chiar nu știu care va fi următoarea.

🐞 Știți că apărut serialul american The Office pe Netflix, da? Dacă vă atrag comediile pline de cringe, vi-l recomand din tot sufletul (sau dacă nu vă place cuvântul cringe, atunci să zicem „seriale de comedie pline de un umor ciudat și de momente în care unii oameni fac chestii penibile, în timp ce alții se simt prost pentru că sunt de față la momentele respective“). Nici nu mai știu cum să zic cât de mișto e filmul! În perioada asta eu îl revăd pentru a nu-știu-câta oară. Dați-i o șansă, treceți de primele episoade și veți vedea ce repede o să vă fure. Mie încă mi se întâmplă să râd în hohote, deși știu ce urmează să se întâmple. E pur și simplu superb! De exemplu faza asta de mai jos mă rupe de fiecare dată (acum, dacă nu știți contextul, s-ar putea să vi se pară și dramatică 😊, dar vă asigur că nu e cazul. 🤣🤣🤣)

🐞 Nu mă omor după citatele motivaționale, dar chestia asta de mai jos mi-a plăcut. Simt că mi s-a potrivit de multe ori în viață și cred că mi se va mai potrivi și de acum încolo. Ce să zic? Miaaau!

Acum, că mă uit la ce am scris mai sus, îmi dau seama ce lucruri diferite au rămas cu mine după săptămâna asta. Ciudată combinație! Gata, v-am lăsat! Gânduri bune și săptămâni fără gândaci albaștri vă doresc! Pace cartierului!

(*Sursă ilustrație deschidere: undraw.co)

📌 Aici puteți găsi toate textele din seria „Gândacul albastru“.

2 Comments

  • Reply

    Clau

    October 26, 2021

    Loved it! Multumesc de gura de aer proaspat si interesant!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.