Suzănica Tănase locuiește în Barrie (Canada) din 2007 și este consultant în imigrări. Dacă în timpul zilei se ocupă de oameni care vor să se mute în Canada, așa cum a făcut-o și ea cândva, după program își revendică și pălăria de scriitoare. Într-un tărâm al frigului, cu jumătăți de an acoperite de zăpezi, cu dor de țara natală, armură de protecție și cizme de oțel invizibile pentru traversat viața, Suzănica scrie și visează. Cea mai recentă carte a ei, „Oameni fără piele“, a apărut în 2022 la Editura Casa de Pariuri Literare.

Lavinia Bălulescu: Dragă Suzănica, te salut de pe un alt continent, unul în care acum se apropie seara, în timp ce în Canada e dimineața. Cum a început ziua ta?

Suzănica Tănase: Bună dimineața, Lavinia! Zilele mele debutează mai tot timpul la fel, de obicei mă trezește cel mic care coboară din pătuțul lui și se bagă la mine în pat. Apoi vine și ieduțul mare cu iPad-ul în mână și mă întreabă ce avem la micul dejun. Din momentul acela totul ia o turnură mai pe val-vârtej înainte până pe la ora 9, când aterizez și eu la birou și încep să mă relaxez ascultând problemele altora.

Ești absolventă de economie și psihologie. De asemenea, ești consultant de imigrări într-o agenție guvernamentală din Canada și ai și propria ta firmă. Cum se împacă aceste domenii de interes cu literatura și cu scrisul?

Economia nu se prea împacă mai cu nimic din viața mea, am cam fugit de mediul acesta când am ajuns în Canada în 2007. Atunci am avut oportunitatea să aplic pentru o poziție într-o bancă, dar am hotărât să încerc să mă reinventez cumva și am ales să continui școala printr-un program de asistență socială și apoi psihologie. Încă de la început am simțit și încă simt că această cultură nu se potrivește cu personalitatea mea, așa că m-am orientat spre un anturaj care să mă facă să mă simt ca acasă și nicăieri nu te simți ca acasă în lumea largă decât printre oameni care au trecut prin aceleași experiențe ca tine. Îmi iubesc munca, mai ales pentru că am șansa să întâlnesc oameni nemaipomeniți, care au trecut cu mult curaj prin atrocități, oameni care au pierdut totul, dar nu și omenia, oameni cu miezul moale, care știu să vorbească despre vulnerabilitate și suferință cu capul sus, oameni care își asumă cu demnitate fiecare decizie luată. Cu literatura am o relație organică, o strâng la piept așa cum îmi strâng copiii la piept în fiecare zi, dar tot așa nu știu la ce să mă aștept pe viitor cu evoluția ei. Citesc constant, pentru că este singura activitate care mă calmează automat. Lectura este terapie sigură pentru mine, dar cu scrisul e mai complicat. Pleacă și vine, ca într-o stație de tren mică și cam abandonată. Nu există orar în stația mea, nu există conductor, nu există nici destinații fixe, totul e la mâna destinului, iar eu nu mă împotrivesc. Citeam pe undeva despre femeile care sunt amante și care își iubesc atât de mult bărbatul (căsătorit cu alta), încât se lasă în voia sorții și așteaptă venirea lui ca pe o adiere de primăvară. Cam așa e și scrisul pentru mine, o adiere, un iz de melancolie, un dor, o chemare a tuturor simțurilor.

Mi-e teamă puțin de scris pentru că îl iau foarte în serios și îmi doresc mult să mă reprezinte. E de fapt singura cale prin care eu mă arăt așa cum sunt, în rest mă ascund foarte mult. Dar în scris sunt sinceră, crud de sinceră față de mine, cu mine. Cred că venirea mea în Canada, experiențele de aici, oamenii cu care lucrez m-au învățat că fiecare dintre noi are o poveste de spus și cum o spui face toată diferența. Eu nu comunic foarte mult, însă îmi place să ascult, să analizez oamenii și să-mi imaginez. Trăiesc în capul meu cam 80% din timp, în rest – supraviețuiesc. Nu știu dacă mă apucam de scris dacă nu ajungeam aici. M-am pierdut prin lume ca să mă regăsesc apoi prin scris.

Spui: „încă simt că această cultură nu se potrivește cu personalitatea mea“. La ce te referi?

Mă refer la spațiul fizic care se impune automat între oameni în Canada, la răceala inter-relațională.

Să mai rămânem câteva momente la Canada, unde locuiești împreună cu familia ta. Ai ajuns aici în 2007. Care este istoria acestei mutări „peste mări și oceane“?

Povestea e foarte comună: am plecat în 2007 din România; nu am vrut să plec, chiar s-a lăsat cu plâns la plecare, însă soțul (de atunci) avea familie în Canada și, sătul de România, își dorea o viață „mai bună“. Eu nu știam exact ce-mi doream, abia terminasem facultatea de Economie din București, lucram în Otopeni pentru o companie de transporturi aeriene și pluteam. Nu prea eram fericită în căsnicia mea, dar nici destul de nefericită încât să îmi dau seama că vreau altceva, că am o voce. Nici prea matură nu eram. Apoi am ajuns în Canada, a dat viața cu mine de toți pereții și m-am maturizat cât alții în trei vieți. Mi-am pus armură nouă și de atunci stau cu casca de protecție, încălțată în cizme de oțel în mijlocul șantierului de construcție a vieții mele. Dar sunt aici în fiecare dimineață, încerc să fiu optimistă și să mă bucur pentru fiecare mic edificiu la care contribui.

Revenim la literatură? Cea mai recentă carte a ta este „Oameni fără piele“, Editura Casa de Pariuri Literare, aparent un roman, dar cu subtitlul (și cu structura) „un poem“. Nu că ar conta prea mult aceste categorisiri, dar sunt curioasă cum îți vezi tu cartea din acest punct de vedere.

Nu mi-o văd în nici un fel. Nici eu nu știu ce este, dar cum există această formulare de „poem în proză“, cred că aici se integrează. Chiar de curând făceam niște glume pe tema asta cum că la ce program am, cu serviciu, firmă, doi copii mici, numai genul ăsta de carte îmi putea ieși, ceva concentrat, scurt ca un izvor abia ieșit la suprafață dintr-un munte de piatră.

Atât în volumul precedent („Grădina Sofiei“), cât și în cel mai recent („Oameni fără piele“) poveștile sunt unele cu trimitere autobiografică (pierderea unei sarcini, un divorț). Mă interesează în mod special felul în care poveștile personale devin literatură, de la motivație, trecând prin metodă, și ajungând la efect (de exemplu, este vreun efect terapeutic?).

Da, scrisul acestor două cărți au avut un efect terapeutic. Când am pus punct am și încheiat un război cu mine însămi, mai ales prin „Oameni fără piele“. La „Grădina Sofiei“ e mai greu, nici astăzi nu pot reciti anumite pasaje din carte, căci încă doare, ajung imediat exact în aceeași stare de atunci. E singura durere pe care nu voiam să o cunosc, singura durere care arde și astăzi.

Îmi vine foarte ușor să scriu despre mine, căci mă analizez tot timpul, trăiesc cu mine de 40 de ani și, zic eu, mă cunosc destul de bine. Atunci când mă doare ceva, sufletește, numai atunci pot scrie. E ca un mecanism de detașare și rezolvare a unei probleme interioare. Văd situația pe hârtie/ecran și o consider ca și când nu mi s-ar întâmpla mie, ci unei prietene dragi pe care trebuie să o ajut cum pot eu mai bine. Bineînțeles că nu trebuie să o mint, ci dimpotrivă, trebuie să fiu foarte sinceră cu problema „ei“, dar ca să nu fiu dură mă pornesc și îi îndulcesc suferința, pentru a putea merge mai departe, ca să se găsească un sens la toate. Astfel, la sfârșitul procesului, dormim „amândouă“ bine, suferința este atenuată și frumos împachetată pe un raft, chiar în văzul lumii, pentru că tocmai în văzul lumii ne ascundem cel mai bine. Mi-a dispărut rușinea, Lavinia, am rămas de atâtea ori singură printre oameni pe care mă bazam, am văzut atâtea situații dureroase în drumul meu, încât chiar nu mai contează că sunt eu cea din carte sau un personaj fictiv. Dar sunt eu, cu cicatricile la vedere, toate cu povestea lor.

Vocea din „Grădina Sofiei“ este cea a mamei care îi scrie fetiței care crește în ea. În „Oameni fără piele“, vocea este a unui bărbat/băiat, fiul unei femei care a murit și ai cărui părinți au divorțat pe când el era copil. Bănuiesc că în primul caz vocea a fost chiar a ta, dar sunt curioasă dacă în al doilea caz sursa de inspirație pentru construirea „vocii“ a fost fiul tău cel mare.

În „Grădina Sofiei“ vocea a fost a mea, căci doar eu puteam comunica cu Sofia, iar în „Oameni fără piele“ i-am dat „microfonul“ băiețelului meu, Sergiu (foto – jos). Cartea a pornit de la un eveniment care mi s-a întâmplat, eu fiind aceea femeie care a stat într-un apartament gol și a dormit pe o saltea cu un copil de două săptămâni în timp ce divorțam. Ce trebuia să fie cel mai minunat moment din viața mea s-a transformat peste noapte într-un haos greu de înțeles. Am stat în acel apartament șase luni, timp în care mi-am pus problema unui viitor pentru copilul meu în cazul în care mi s-ar fi întâmplat ceva. Cum ar fi viața lui Sergiu dacă eu m-aș îmbolnăvi și aș muri? Pornind de aici am dorit să mă împac cu incertitudinea, iar ca să mă împac cu ceea ce nu pot controla m-am reîntors la scris și am planificat o potențială „rezolvare“, căci dacă sunt cineva, sunt cu siguranță omul soluțiilor. Dacă nu am o soluție la fiecare prăbușire nu pot merge mai departe. Tonul masculin a mers ușor, sunt mamă de băieți, am un frate și am fost un băiețoi în tinerețe. Și în ziua de astăzi comunic mult mai ușor cu bărbații și mult mai greu cu femeile, poate și pentru că noi suntem mai alunecoase, iar bărbații sunt de regulă fără filtru, foarte direcți, iar eu asta apreciez foarte mult.

„Să te îndrăgostești e ca și când ai încerca să treci dezbrăcat printr-o fereastră spartă“, zice la un moment dat bunica în „Oameni fără piele“. „A trebuit să se dezbrace de piele pentru a reuși. (…) Altfel rămânea blocată în trecut“, spune tot bunica, despre fiica ei, la începutul cărții. Cine sunt de fapt oamenii fără piele? Îndrăgostiții care pierd iubirea? Oamenii care pleacă din țara în care s-au născut? Părinții care își abandonează copiii? Cei care își schimbă viața și își abandonează trecutul?

Oamenii fără piele suntem noi toți. Eu, în primul rând, sunt cea care am rămas fără toate straturile de piele și mă găsesc goală sub armura de fier pe care o tot afișez. Are Joan Didion un citat care mie mi se potrivește foarte mult: „I have already lost touch with a couple of people I used to be“. Băiețelul meu este un copil fără piele, căruia i-am schimbat destinul, viața, alegând să plec de acasă și dintr-o căsnicie care mă strângea la toate încheieturile ca o haină rămasă mică de foarte mult timp. Părinții mei au rămas fără multe straturi de piele suferind alături de mine, trăindu-mi dramele de la distanță, fără a avea vreo putere de a mă ajuta. Oamenii cu care lucrez și care nu se regăsesc nici aici și nici înapoi. Și, da, cei care nu mai cred în dragoste după ce le-a fost smulsă de sub picioare. Oamenii fără piele sunt totuși cei care zâmbesc când se uită înapoi, realizând că iluzia cu care au plecat la drum se încadrează în proverbul acela vechi: „Omul își face planuri, iar Dumnezeu râde de ele“.

Ai fost în 2022 în România, atât la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT Iași), cât și la Premiile Sofia Nădejde, pentru care ai fost nominalizată. Cum a fost pentru tine experiența revenirii în România în calitate de scriitor?

Revenirea mea în țară a fost ca un vis, nici acum nu îmi vine să cred cât de frumos a fost. Am avut șansa de a sta la aceeași masă cu mulți dintre scriitorii mei preferați, am băut cafele peste cafele în fiecare zi și nu am dormit decât foarte puțin. Scriitoarea și buna mea prietenă Ioana Stăncescu mi-a și spus la un moment dat: „Fată, tu parcă ești scăpată“. Avea dreptate, eram ca scăpată. Astfel că m-am hotărât să nu mai las atâta timp să treacă și să revin acasă mai des, în fiecare an, chiar de mai multe ori pe an, cât să acopăr golul din sufletul meu. Asta a reușit să facă scrisul pentru mine, a construit un pod peste ocean, a unit cele două maluri, mi-a făcut dreptate, m-a adus acasă, mi-a pansat rana, m-a „scăpat“. Așa că ne vedem în București anul acesta, la mijlocul lunii mai!

Și într-un interviu pentru Blogul Cărturești ai vorbit despre această nevoie de a face parte dintr-o comunitate literară.

Chiar vorbeam cu mama despre asta și despre nevoia mea de a fi înconjurată de oameni care scriu, vorbesc despre cărți, trăiesc la nivel imaginar, cred și respiră artă. Aici, în Canada, sunt foarte puține astfel de comunități, de aceea nu am ce face decât să trăiesc din amintiri, iar ca să trăiesc din amintiri trebuie să le și caut. Eu nu mă simt scriitoare. Mă simt mamă, mă simt femeie, mă simt consilier de imigrări, dar scriitoare nu mă simt și asta pentru că nu am contact cu acest mediu decât pe Facebook, iar Facebookul e o grădină a Domnului.

Înainte de a venit în România, mama mi-a spus „du-te acasă ca să vezi cine ești“. Am fost și m-am întors cu mai multă încredere în mine, cu ceva laude, cu prietenii, cu o valiză de cărți și de amintiri, însă am realizat că „laurii“ aceștia pot fi și o mare capcană. În momentul când începi să crezi prea mult în tine și în talentul tău scriitoricesc, atunci cam trebuie să ai grijă să nu aluneci în vreo prăpastie. Vreau să mă simt mereu la fel, normal, fără oscilații abrupte. E o vorbă că atunci când faci un bine cuiva să te uiți în altă parte, să nu aștepți recunoștință, să uiți de binele făcut. Așa vreau să mă simt, să uit cum se simte când ești apreciat, să rămân eu aia care mă cunosc, un om puțin cam complicat, cu un destin mai spiralat și cu mult simț al umorului.

Cum se vede literatura română din Canada?

Nu prea se vede, din păcate, și avem scriitori deosebit de buni, care ar face oricând concurență cu scriitorii canadieni sau internaționali. Nu știu de ce e așa, nu știu ce trebuie făcut ca scriitorii români să penetreze straturile librăriilor de aici, însă mă mulțumesc cu ideea că scriitorii noștri sunt foarte buni, profunzi și chiar unici prin abordare și stil.

Suzana sau Suzănica? 🙂

Numele meu este Suzănica Vasilica, pe mama o cheamă Suzana, iar pe tata îl cheamă Vasile. Tata mi-a pus numele ăsta parcă destinat să fie o mare glumă, nume cu care m-am tot rușinat eu de-a lungul anilor, mai ales în școală la strigarea catalogului și mai ales pentru că mereu am fost mai înaltă decât cei din jurul meu, iar numele în diminutiv era în neconcordanță. Și cum altfel să faci ceva anormal să pară normal decât prin a-l afișa peste tot? Ceea ce e foarte interesant e că eu încă nu mă identific cu numele acesta, dar nici cu Suzana nu mă identific. Am două nume, dar nu mă recunosc în ele. Suzănica Tănase e un nume care aparține unei persoane care scrie și de care mă pot detașa foarte repede, ca o persoană cu multiple personalități. Sunt Suzănica în scris, Suzana – la serviciu, Suzi – pentru prieteni și Nana – pentru familie. Unde sunt eu? Încă mă mai caut.

Ai vreun proiect literar la care lucrezi acum?

Am două chiar, la care lucrez în paralel, o carte pentru copii și un roman, plus alte mici proiecte pentru câteva antologii.

Știu că ești și un cititor experimentat, pasionat. Recomandă-mi, te rog, o carte citită recent și care ți-a plăcut mult.

Am să-ți recomand două nume, căci nu mă pot abține. Unul este Gabrielle Roy, o scriitoare din Manitoba, Canada, care a fost prima femeie din Canada care a câștigat premiul Prix Femina în Franța cu romanul ei (pe care îl iubesc!) „The Tin Flute“ („Bonheur d’occasion“), în care descrie cu un stil aparte suferințele și speranțele celor săraci într-o Canada divizată între anglofoni și francofoni. Iar al doilea nume este cel al scriitoarei Daisy Johnson, scriitoare descoperită de curând la sugestia autoarei Anca Vieru, cu cartea „Everything under“, după părerea mea o capodoperă care te ține cu respirația la gură până la capăt, când totul face sens și ai momentul acelea de „aha!“, de „jos pălăria“.

Bun, mi-am notat! Ne apropiem de sfârșitul discuției, așa că revin la Canada. Văd multă iarnă în fotografiile pe care le postezi tu pe Facebook. Cum se poartă Canada cu tine și cu ai tăi?

Ufff… Acum se mai preconizează o furtună și încă 20 de centimetri de zăpadă. Nu vreau să încep, că nu mai termin… Dacă vrei să știi ce este depresia, vii o iarnă în Canada. E frig, e alb și înghețat, e cu durere de oase, cu sare pe călcâie și cu haine groase de care te plictisești, căci le porți prea des. Nu că aș fi eu omul soarelui, căci nici la căldură nu aș sta prea mult, dar cred că pe undeva prin Anglia sau Franța mi-ar fi plăcut mai mult să locuiesc.

Ah, tot de pe Facebook, bată-l vina: am văzut că ai un minunat colț de lectură și de scris acasă. Cât de important e pentru o persoană care scrie să aibă un asemenea spațiu personal?  

E foarte important, știa Virginia Woolf ce știa. Eu nu pot să scriu în zgomot sau cu muzică, de aceea am mare nevoie de un spațiu doar al meu. Îmi iubesc cărțile și mirosul lor, sunt acasă doar dacă am cărți în jur. Acum, cu doi copii mici și gălăgioși, nu prea mai pot fi singură la biroul de lucru, într-o cameră doar a mea, așa că scriu ba la masa din bucătărie, când se doarme la prânz, ba din pat, când se sting toate luminile, ba dintr-o librărie pe care am descoperit-o de curând aproape de casă. Fiecare, nu numai scriitorii, ar trebui să aibă un spațiu personal în care să își încarce bateriile făcând orice îi place, fie că pictează, citește, ascultă muzică, vizionează un meci de fotbal, șurubărește ceva anume. Cred că trebuie să nu uităm că, înainte de a fi avut o familie, eram noi cu ale noastre, puțin egoiști, puțin mai liberi, puțin mai visători.

Știu că te-ai născut în Constanța. Care a fost însă orașul copilăriei tale și cum se vede el în memorie?

În Constanța am stat foarte puțin, eu am crescut în Piatra-Neamț, însă locul pe care îl consider „al copilăriei mele“ este la mănăstirea Văratec, unde îmi petreceam trei luni pe an în casa mătușii mele, care era măicuță. Când mă uit în urmă la ce a fost calm și fericit, îmi aduc aminte de grădinile pline cu flori ale maicilor, de zgomotul clopotelor de la cele două bisericuțe, de musafirii care îi aduceau măicuței măsline și ciocolată în cutiuțe de tablă, de veranda de pe care am citit cele mai multe cărți din copilărie, de foșnetul fustelor lungi și negre prin iarbă, de lenjeriile de pat albe care miroseau a soare și a ploaie de vară, de pereții încărcați cu icoane, de candela care mereu pâlpâia într-un colț, de Crez, de plimbările pe jos la Pădurea de Argint, de merele ionatan căzute prin iarbă, de un copac ca o umbrelă, plin cu coarne roșii, sub care te puteai săruta și nimeni nu te-ar fi găsit, de cimitir și florile rupte de la capul morților, de adusul apei de la fântână, de copiii satului care munceau zi lumină, de dusul cu oile mănăstirii și câte și mai câte.

Și de la însoritul Văratec te aduc înapoi în Canada și la profesia ta. Ai recomanda unor români interesați de asta să facă vreodată pasul și să se mute în Canada? Cât de complicat e procesul?

Eu nu recomand românilor să se mute în Canada. Să viziteze, da, dar nu să rămână definitiv aici. E prima întrebare pe care o pun atunci când am clienți: de ce vor să facă pasul acesta? De multe ori am adus contra argumente și chiar am convins români să rămână ori în România, ori să se stabilească oriunde, dar în Europa, mai aproape de casă și de părinți. Procesul nu e atât de lung sau de complicat, durează un an de așteptare din momentul depunerii actelor, însă pasul este de cele mai multe ori definitiv. Și dintr-o căsnicie mai scapi, dar de Canada nu prea…

Nu recomanzi imigrarea românilor în Canada din cauza distanței față de România? Sau care e principalul motiv?

Nu recomand imigrarea din cauza hăului care se creează între familii, dorului care arde prin piele până la oase, diferenței și șocului cultural. Nu recomand plecarea atât de departe de lângă casă. Mai aproape, da!, dar nu peste ocean. Dar asta este doar părerea mea subiectivă.

O întrebare care nu ți-a fost pusă până acum în legătură cu scrisul?

Nu m-a întrebat nimeni cum mă simt dând aceste interviuri ca scriitoare, iar răspunsul meu este: ca o impostoare. Știi filmul acela, „Catch Me If You Can“, în care Leonardo DiCaprio se tot prefăcea bun la toate? Cam așa mă simt eu în rolul ăsta.

Trei lucruri care transformă o zi mai puțin bună în una bună?

O glumă care să te facă să râzi cu gura până la urechi, un buchet de flori, îmbrățișarea unui copil.

Care e prima ta amintire?

Eu tot susțin că atunci când m-am născut am văzut becul. Mama mi-a spus mai târziu că într-adevăr în sala în care m-a născut era un bec care atârna de tavan și fie a fost ea foarte impresionată de sărăcia acelei camere și mi-a transmis cumva imaginea, fie eu chiar am văzut becul. Aceasta rămâne clar prima mea amintire, cu care am și surprins-o la o vârstă foarte fragedă.

Ce face Suzănica Tănase într-un univers paralel, în care nu scrie?

Într-un univers paralel aș avea o căsuță lângă mare, cu o bibliotecă imensă, aș citi toată ziua, aș înota și aș face plajă. În weekenduri aș găti și mi-aș invita prietenii artiști la povești și la focuri de tabără. Mi-aș lua un câine mare și lățos care mi-ar ține copiii ocupați și m-aș reapuca de pictură. Într-un univers paralel nu aș scrie, pentru că aș fi fericită.

De obicei după întrebarea asta se încheie interviul, dar ai menționat pictura și m-ai făcut curioasă. Spune-mi mai multe despre asta!

Când eram micuță pictam. Am cunoscut o pictoriță la Văratec, venită în vizită tocmai din Franța la o măicuță, pictoriță cu care eu urcam în fiecare dimineață dealul spre pădure și cu care îmi petreceam ore lungi pictând alături de ea. M-a învățat multă tehnică dar m-a și încurajat, introducându-mă într-o lume diferită, m-a făcut să am încredere în „ochiul ochiului“ meu, cum zice Alexandru Bordian în cartea lui cea mai recentă. Apoi ea a trebuit să revină în Franța și nu ne-am mai văzut niciodată. Când ne-am despărțit, mi-a spus că ei i-a fost mereu teamă de părerea mea și asta probabil pentru că eram foarte sinceră, iar lucrul ăsta cumva a rămas cu mine. Am simțit că există o superputere în mine care se poate manifesta fie prin culoare (atunci) sau prin cuvinte (acum). Nu am mai pictat de foarte mult timp, însă cu siguranță că într-un univers paralel asta aș face.

CV

Suzănica Tănase (născută în 1982, în Constanța) este absolventă a Academiei de Științe Economice din București, a Colegiului de Asis­tență Socială Georgian College, York University, și a Facultății de Psihologie Laurentian din Ontario, Canada.

Consultant de Imigrări ICCRC-CRCIC, lucrează din 2012 în poziția de Consilier de soluționare a problemelor de imigrare în Canada pentru YMCA Immigrant Sevices, iar din ianuarie 2019 lucrează în paralel în propria practică, la We the North Immigration Services.

A publicat „Cap de lut“ (Editura Coresi, 2014), „O mie de impresii divizate“ (Editura Berg Books, 2018), „Grădina Sofiei“ (Editura Casa de pariuri literare, 2020) și „Oameni fără piele“ (Editura Casa de pariuri literare, 2022).

Interviu realizat de Lavinia Bălulescu

📌 Aici vă puteți abona la Ferma de gânduri, pentru a nu rata viitoarele postări! 😊

(*Sursă foto din Canada: arhiva personală Suzănica Tănase. Foto cărți: Lavinia Bălulescu)