Sunt obișnuită cu niște zile de marți ca niște gândaci, dar în ultima vreme gândacii ăștia au fost din ce în ce mai drăguți. De exemplu azi în Cluj-Napoca este foarte mult soare (deși e frig, sunt 2 grade). Dar lumina e importantă. Locuiesc într-un apartament care are foarte mult alb, iar soarele ăsta cu dinți îl face să pară chiar mai luminos decât este.

Ziua de marți e nevinovată, mi-am zis. De fapt eu sunt de vină că aproape în fiecare marți depresia e cât un bloc cu 10 etaje, unul care n-a mai fost zugrăvit din anul facerii lui (oricum înainte de cutremur). Un bloc plin de gândaci, ca cel în care am locuit aproape 7 ani.

Când nu e cât un bloc, „urâțania“ poate avea diverse dimensiuni, de exemplu poate fi cât un gândac de bucătărie. Mi-e frică de gândaci. Ani în șir i-am exterminat, dar am și învățat despre ei. De exemplu, v-aș putea spune multe despre o specie extraordinară de gândaci gigantici, v-aș putea povesti cum mi-a căzut unul în cap la duș într-o viață anterioară sau cum am dormit liniștită alături de un altul o noapte întreagă. Dar de fapt nu la astfel de gândaci mă gândesc acum.