Zilele de marți sunt mereu ciudate, sunt aduse cu navele cosmice din alte galaxii, sunt niște gândaci ascunși în pereți și sunt niște ploi venite când nici nu te așteptai, deși de dimineață a fost soare.

Sau cel puțin așa credeam mai demult, însă în ultima vreme am văzut bine că zilele de marți înseamnă și speranță, că uite cât timp mai am să termin ce mi-am propus săptămâna asta (da, logic, eterna goană după timp, dar nu neapărat ca să fiu mai bine, ci să teeeeermin munca la proiectele monumentale despre care nu va afla niciodată nimeni). OK, mă opresc aici cu lamentarea și sunt pregătită să vă povestesc, pe scurt, ce mi-a mai adus mie gânduri bune în săptămâna care a trecut.

Dar nu înainte de a vă reaminti care-i treaba cu gândacii ăștia albaștri. Așa cum povesteam recent, mi-am propus să încerc un exercițiu săptămânal de notare a lucrurilor care mi-au adus bucurie. Asta ca să alung gândacii ciudați ai zilelor de marți. Mă gândesc în primul rând la cărți, apoi la filme, emisiuni, muzică, mâncare, cafea, pisici. Tot ce m-a făcut să simt ceva. Rămân în zona asta deocamdată, deși cu siguranță aș mai putea trece pe listă multe altele.

Și, desigur, sunt tare curioasă ce lucruri faine ați mai văzut, ați mai citit, ați mai experimentat voi în ultima săptămână. Am nevoie de niște idei bune cu care să-l întâmpin pe gândacul meu. Mai ales că nu-i un gândac oarecare. E unul albastru.

🐞 M-am plimbat foarte mult în săptămâna care s-a scurs. Nu neapărat cu un scop, dar mi-am propus ca în fiecare după-amiază, după lucru, să fac o tură luuuungă prin cartier. Plimbările astea au totuși un sens: în cei doi ani de când locuiesc în Cluj-Napoca am aflat că toamna adevărată, atunci când vine, vine cu o prăbușire totală, o ceață, o ploaie, un cer noros care se va mai încheia în aprilie. Așa că dacă deocamdată e soare (și este!), e grozav și vreau să nu ratez nimic. Lumina e bună pentru creierul meu.

A, și care-i treaba cu fluturele din fotografie? L-am întâlnit în una dintre plimbări. Se odihnea la soare, pe asfalt, lângă o frunză care arăta ca el. E adevărat că am lepidopterofobie, dar asta nu înseamnă că nu pot să remarc ce frumoși sunt acești indivizi!

Cred că o să fac o postare separată la un moment dat despre plimbările astea, despre casele, curțile și grădinile la care mă holbez, despre câini, pisici, păsări. 😊 To be continued!

🐞 A fost o săptămână cu multe cărți care mi-au picat bine! Vă povestesc despre ele pe scurt și încep cu „The Boy, the Mole, the Fox and the Horse“, de Charlie Mackesy (ediția Penguin).

Teoretic pare a fi o carte ilustrată pentru copii, deși practic mie mi-a plăcut enorm și nu-s copil. (Sau…?) Oricum, știu că mulți cunoscuți care au copii au auzit de carte, însă dacă e cineva care nu o știa și ar fi curios, eu am cumpărat-o de pe Elefant. Sunt convinsă că se găsește pe multe alte site-uri. De fapt, între timp am descoperit că s-a tradus și în română, la Editura Arthur.

Dacă sunteți curioși, mai jos puteți vedea un video în care ilustratorul britanic Charlie Mackesy vorbește despre inspirația din spatele cărții sale. De asemenea, pe The Guardian puteți citi un articol despre cum a ajuns cartea asta în scurt timp un adevărat fenomen!

🐞 Tot săptămâna trecută am citit (și mi-a și plăcut mult) „Cronovizorul“, de Ștefan Manasia (Editura Polirom, 2020). Aveam cartea de ceva vreme pe listă, dar abia acum i-a venit rândul. Nu mi-e ușor să vă povestesc despre universul uluitor din cartea asta, iar dificultatea e cu atât mai mult importantă și a făcut volumul cu atât mai atrăgător.

Vă las aici citatul lui Alex Goldiș, pe care l-am citit înainte de a deschide cartea. La final, recitindu-l, am fost 100% de acord cu el: „Ștefan Manasia e la fel de neînseriabil în proză ca în poezie: autoficțiune realistă deviată în discurs hipnagogic, narațiune paranoidă, distopie cu accente eco, fals tratat despre conviețuirea umanului și a non-umanului în același biotop, toate aceste dimensiuni compun un volum experimental, pe care nu orice cititor îl poate digera. Dar de care literatura română de azi – prea puțin dedicată unor astfel de proiecte – are încă nevoie.”

Și, pentru că nu mă pot abține, iată și câteva fragmente din carte:

➡️ „Domnul Gyula frânează brusc și (…) asistenta medicală fanată, profele și educatoarele sar de pe scaune. Țipă, aplaudă ca la serbare. Domnul Gyula, gras și timid, izbucnește în râs. Râde și-agită prin aer scula nelipsită a unei vieți de șofer: cheia franceză uriașă, neagră-argintie. În câteva clipe, după ce trăi momentul de jubilație, ungurul coborî din autobuz și zdrobi țeasta iepurelui de câmp pe care-l acroșase“.

➡️ „Oamenii sunt, într-un sens mai înalt, frați. Vagabondam pe șantierele interminabile pe care, după ora patru după-amiaza, nu mai rămânea picior de paznic. Ne cățăram până la cabina macaralelor gigantice, urcam la etajele superioare ale blocurilor neterminate și săream într-o basculantă umplută cu nisip. Nimeni nu și-a luxat măcar o dată glezna. Pentru că eram indestructibili.“

➡️ „Am visat că visez că mă ghemuiesc ca un fetus pe covorul alb și mițos, la picioarele mele, cum stau acum scufundat în fotoliu, și că din încheieturi și din gât și din plex îmi ies vrejuri și vortexuri de ambră, se întind pe parchet, urcă pe pereți și identifică fisurile, scurgerile, canalizarea, aerisirea, se înalță peste ceața incoloră din golf, peste mugetul cașaloților, peste pătura fină de smog, peste stratosferă, depășesc Marte, Jupiter, Neptun, Saturn, Uranus, albastru și crud ca irișii lui Tess… Eu erm pe covorul alb ghemuit, dar eram și stolonii de ambră depășind Pluto și Centura Kuiper și târându-se la viteze superluminice către Sirius (identificasem Dumnezeirea).“

🐞 Închei postarea de azi cu niște poezie mișto și cam zdrobitoare: volumul „Clinamen“, de Emanuela Ignățoiu-Sora (Editura Casa de Pariuri Literare, 2021).

Iată un poem din volum (deși mi-a fost greu să aleg doar unul):

„când trăiești doar în vise
ferestrele închise rând pe rând
oamenii pe care îi atingi de departe
cuvântul «șansă» ca un oblon din Arles
pe care nu-l ții deschis
o fată toarnă ceai
de foarte departe
numai așa se poate trăi, stând foarte departe,
cu tălpile în mâini
părul înfundat în ureche.

📌 Aici puteți găsi toate textele din seria „Gândacul albastru“.

📌 Iar aici vă puteți abona la Ferma de gânduri, pentru a nu rata viitoarele postări! Dacă aveți chef, desigur. 😊