De când a început pandemia, am citit mult prea puțină ficțiune și în general am citit mult prea puțin. În timpul stării de urgență, când viața se desfășura strict într-un apartament cu două camere, îmi aduc aminte că, în timp ce făceam gimnastică, mă holbam la cărțile din bibliotecă și îmi făceam în cap liste cu ce urma să citesc. Acum i-a venit rândul unui volum la care tânjeam de ceva vreme, “Arheologia iubirii. De la Neaderthal la Taj Majal”, de Cătălin Pavel, publicată în 2019 la Editura Humanitas. Cartea mi-a plăcut mult și m-am gândit că ar fi util s-o prezint pe scurt pe blog, sperând că poate mai tentez pe cineva care n-a citit-o deja.
Cătălin Pavel, născut în 1976, este doctor în arheologie și scriitor. A participat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Troia și Gordion). A avut burse doctorale și post-doctorale la Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Universitatea din Oxford, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim și Colegiul Noua Europă din București. A publicat mai multe volume academice și romane. Cum la primele nu mă prea pricep, le notez pe cele din a doua categorie: “Aproape a șaptea parte din lume” (Humanitas, 2010, tradus în franceză – “La septième partie du monde”, Non Lieu, Paris, 2017), “Nici o clipă Portasar” (Cartea Românească, 2015), “Trecerea” (Cartea Românească, 2016, Premiul „Ziarul de Iași“, nominalizată la premiile USR) și “Chihlimbar” (Polirom, 2017). Din 2016 are o rubrică săptămânală de arheologie din Dilema veche.
Despre “Arheologia iubirii” poate că ar fi util să vă spun întâi ce declară chiar autorul: “Uneori nu ne rămâne decât să reconstruim sentimente plecând de la cultura materială – chiar dacă asta pare o ambiție neștiințifică. În preistorie, de exemplu, acolo unde sursele scrise lipsesc, arheologia e singura metodă, bună-rea, de a înțelege ce se întâmplă într-un cuplu. Cum altfel să aflăm cât de străină (sau nu) ne este o îmbrățișare anonimă din Epoca Fierului? Studiile de caz propuse în acest volum arată că dragostea n-a apărut odată cu romanul. Dar și că obiectele – și oasele -, oricât de fragmentare, spun ceva ce textele despre iubire nu vor putea niciodată spune. De la mormântul lui Adam și al Evei la cele ale soldaților din Primul Război Mondial, de la papirusul orfic de la Mangalia la inscripțiile dintr-un bordel pompeian, cititorul e invitat să participe la un experiment neobișnuit în dinamica istoriografică a iubirii. Nu prin geneanologii culturale, ci prin murdărirea sistematică a mâinilor – ca în arheologie”.
Ce mi-a plăcut mie foarte mult din tot ce am citit în carte? Dincolo de faptul că am aflat o grămadă de lucruri despre care habar n-aveam? Mi-a plăcut cum sunt spuse poveștile. Mi-a plăcut umorul lui Cătălin și faptul că nu e didactic, ci se apropie de cititor. Mi-a plăcut că nu e o carte pentru specialiști și că mie, cititorul obișnuit, mi-a spus atât de multe și mi-a deschis pofta să mai caut, să mai aflu.
Ce altceva mi-a picat bine?
✅ Primele trei capitole m-au rupt. Și cred că cel mai bine ar fi să nu le povestesc. Vă las doar titlurile: “O inimă fierbinte într-o epocă de piatră”, “Eros și Thanatos. Înmormântări duble”, “Billets doux și păpuși voodoo în Egiptul greco-roman”.
✅ Capitolul “Adam + Eva = LOVE”.
✅ “Hic bene futuit” (capitolul despre graffiti erotice la Pompei).
✅ La categoria “sad & funny“: “(…) anecdota, nu prea veselă, spune că, după moartea și incinerarea soțului ei, Artemisia i-a pus cenușa într-o cupă de vin pe care a băut-o, ca să devină ea însăși mormântul soțului ei. Este o faptă lipsită de considerație față de arheologi, pentru că face să dispară probele de la dosar.”; “În 967, acest Sviatoslav, nepotul lui Rurik vikingul, și-a luat oamenii, și-a luat iPhone-ul și încărcătorul și a plecat la drum”.
✅ Inscripțiile erotice vikinge de pe oase de vacă.
✅ O inscripție descoperită pe situl Bryggen (Norvegia): “Iubesc atât de mult soția altui bărbat, încât focul mi se pare rece. Și sunt un prieten al acestei femei”.
✅ “Cuvântul românesc «viteaz» vine din formele slave vit’azî / vitezî, care la rândul lor vin din cuvântul scandinav vikingr.”
✅ Mormintele din La Isabela și mult prea puținele dovezi arheologice de iubire de acolo. “E probabil deci că locuitorilor din La Isabela nu prea le mai stătea mintea la dragoste romantică. O ultimă observație: nici unul din schelete nu prezintă leziuni osoase asociate cu sifilisul, deși s-a speculat că boala ar fi fost adusă în Europa prin expedițiile lui Columb în Lumea Nouă”.
✅ Povestea Gertrudei Bell și contribuția ei la arheologie (Tot capitolul e interesant, dar eu mi-am notat bucata asta: “Într-o scrisoare din luna mai 1907, zice mândră: «Ar trebui să mă vedeți dirijând munca a 20 de turci și 4 kurzi!». Vorbim de o zonă unde, chiar și o sută de ani mai târziu, nu e ușor pentru o femeie să conducă o echipă de muncitori”).
✅ Agatha Christie și legătura ei cu arheologia.
✅ Freud și arheologia (“Un alt pacient spunea despre camera de consultații a lui Freud, cu sutele ei de obiecte antice, că era camera unui arheolog, nu a unui doctor”).
✅ Povestea Iuvenillei din Pompei: “O inscripție în cărbune, categorie extrem de rară, a fost găsită cândva într-o cămăruță din Via della Fortuna de la Pompei. Inscripția spunea că «Iuvenilla s-a născut sâmbătă, pe 2 august, în a doua oră a serii». Alături era desenat un nou-născut. Genul ăsta de inscripție este extraordinar de perisabil. (…) Ca inscripția să ni se fi păstrat, ea trebuia să fi fost făcută în chiar ultimul an al Pompeiului; cum erupția era datată pe 24 august, s-a dedus că Iuvenilla s-a născut cu numai trei săptămâni înainte ca vulcanul să îngroape orașul.
În toamna lui 2018 însă, directorul Parcului Arheologic Pompei a anunțat descoperirea, în Casa con Giardino, a unei alte inscripții, tot în cărbune, datată în stil roman în șaisprezecea zi înainte de calendele lui noiembrie, adică 17 octombrie. Nici ea nu cuprinde vreun indiciu referitor la an, însă, urmând raționamentul de mai sus, trebuie să fie vorba tot de anul erupției – 79 p.Chr. Asta ar fi deci o dovadă clară că erupția a avut loc ceva mai târziu, nu în august, așa cum s-a crezut secole de-a rândul, pe baza textului lui Pliniu cel Tânăr, ci spre sfârșitul lui octombrie. Presa internațională a trâmbițat această descoperire care rescrie istoria, fără, am impresia, să convingă pe cineva că lucrul e mai mult decât o curiozitate.
Pentru mine, care întâmplător tocmai mă îndeletniceam cu inscripțiile de la Pompei, primul gând când am aflat de această descoperire a fost destul de neașteptat: că asta îi dă Iuvenillei mai multe șanse să fi supraviețuit. În loc să aibă trei săptămâni, ea ar fi avut la momentul erupției două luni și jumătate, ar fi fost mai puternică și ar fi rezistat mai ușor în timpul fugii cu părinții ei din dezastrul pompeian. Asta indiferent că au fugit în prima zi – când lapilli s-au adunat peste oraș într-un strat de trei metri, fără să-i împiedice totuși pe majoritatea locuitorilor să fugă, fie în a doua zi, și mai grea, care i-a prins pe cei care rămăseseră. Chiar mai importantă decât o carte despre iubirea pasională (…) ar fi fost poate, ziceam, o carte despre arheologia iubirii adulților pentru copii. Atâta că, în ordine (crono)logică, prima trebuia neapărat să vină înaintea celei de-a doua”.
