Dan Ciupureanu a publicat volumele de poezie „Efectul calmantelor“ (Editura „Vinea“, 2014), „Liderul grupei mici de la grădinița de stat nr.2“ (Editura „TracusArte“, 2015“) și „Les jeux paralympiques“ (Edition „Edilivre”, Paris, 2016). De asemenea, a premit marele premiu „Vinea“, la secțiunea debut, în 2014, și premiul de debut al revistei „Tiuk“, pentru volumul de poezii „Efectul calmantelor“. În prezent, autorul locuiește în Franța. Vă prezint mai jos un fragment din cea mai nouă carte a lui Dan Ciupureanu, de data aceasta una de proză, „Omar și diavolii“, deocamdată nepublicată, dar despre care sunt convinsă că veți auzi mai multe în cel mai scurt timp!

„Viața mea e prea liniștită ca să nu se întâmple ceva rău. De exemplu, într-o zi, să stau la masă, să radiez de plăcere și fericire, becul să pâlpâie de două ori din senin și să-mi explodeze capul.

 

Încerc să adorm – mă înec – dau ture prin celulă. Nu mai rezist – bat cu pumnii și picioarele-n geam – vine o polițistă. Când îmi dați drumul? Îmi răspunde că a doua zi, când procurorul va lua o decizie. Trec cinci minute și iar bat în geam și urlu. Polițista vine din nou. Dați-mi drumul, nu am făcut nimic rău, doar eram beat pe bicicletă. Adorm. Polițista mă trezește și mă conduce într-un birou. Le zic că nu știu să scriu în franceză – îi dictez declarația. Când ajung la numărul de beri consumate singur, mă întreabă: Sunteți deprimat? Laur mă așteaptă în fața secției de poliție, fusese anunțat de ei că sunt acolo, le-am dat numărul lui. Mă vede și râde. Ce mai făcuși, Bibi, de data asta? Hai, că nu i-am spus Ioanei, i-am zis că ai fost la Ovidiu la hotel. Sunt șocat și deprimat. Laur și Ioana și-au găsit alt apartament, sunt bucuros că pot s-o aduc pe Roxana. Ea ar vrea, dar îi este frică. Laur va pleca în România și a rămas să se întâlnească cu Roxana să discute despre mine și Franța. Sunt singur, nu am decât un radio cu antena ruptă. Ies în fiecare seară și beau. Aseară am fost pe la niște băieți și fete – i-am cunoscut în discotecă. Au fost surprinși că știu versurile de la „Louis Attaque”. Când ne-am trezit, pe la zece dimineața, am trecut pe la  terasă și iar ne-am îmbătat. Unul dintre ei mi-a povestit că a cunoscut o profesoară de limba franceză, o româncă, vorbea foarte prost franceza, așa că să stau liniștit, că vorbesc destul de bine.

 

La metrou căutam o stație care se afla într-o buclă. Ca s-o activez, trebuia să recit o poezie cu mai multe înțelesuri. Bucla s-a declanșat și-am coborât într-o apă, de unde am luat o barcă de hârtie – am vâslit în direcția lunii (vâsleam în cerc), barca se îmbiba cu apă. Metroul s-a oprit lângă mine și-am recitat ca să ajung acasă.

 

Am cheltuit o grămadă de bani – sunt dator la bancă. Sunt într-o situație aparent fără ieșire. Sunt un bou. Am încercat să fac credit la altă bancă, să acopăr, dar n-am reușit. Roxana s-a întâlnit cu Laur și s-a convins că m-am schimbat – vrea să vină cât mai repede. Vorbesc cu tata să-i ia bilete de avion și să i le dea când va urca la noi. Tata e de acord și chiar o face. Roxana mă sună și-mi spune că avionul aterizează la ora opt la Paris. E unșpe și ceva – sunt la serviciu. Laur mă întreabă când ajunge Roxana ca să o ia cu mașina de la aeroport, îi spun că la opt seara. Îmi zice că poate la opt dimineața, că nu e niciun avion la opt seara. Să-mi trag una! Laur pleacă în grabă. Sunt acasă, e șase și ceva. Laur mă sună să cobor că a adus-o pe Roxana. Inima-mi bate cu nervi, isterică – cobor câte trei trepte. O văd – e tunsă bob. La ce oră ți-am zis eu că ajung? mă întreabă nervoasă.  La opt seara. Ți-am zis la opt dimineața, idiotu’ dracu’. Vino să te pup! Lasă-mă-n pace că sunt nervoasă! Ești un idiot. Știi cum e să stai în aeroport patru ore fără telefon, fără bani și să crezi că nu mai vine nimeni să te ia? Îmi pare rău, mami. Îți pare, pe mă-ta! Eu v-am lăsat, copiii, zice Laur, că am treabă, nu pot să mai stau. Mersi mult, Laur! Scuză-ne! Hai, nu vă mai certați, acum totul e bine. Trec zilele astea să punem CV-uri pentru Roxana. Aha, OK. Mersi mult! Vă pup. Îi iau bagajul și urcăm cele patru etaje. Îți place? Să mor eu, nu am mai văzut apartament ca ăsta, e ciudat și nu-mi place. Văd că ai făcut curat. Dau să o sărut și se retrage. Mi-e rușine, nu te-am mai văzut de-un secol. O arunc pe saltea. Încerc să o fac să zâmbească: Roxana pe „Rexona”! Mi-e rușine, îmi zice. Sărutul și mângâierile ei inconfundabile – parcă visez. Ce-ar fi să te las acum cu ochii în soare, că nu ai venit la aeroport? O strâng de mâini și i-o bag – închide ochii și mă strânge și ea, o ridic, mă împinge pe spate. Mă trage de păr – îi strâng sânii, își lasă capul pe spate, am transpirat. Suntem săraci lipiți – am împrumutat douăzeci de euro de la Laur și am fost la magazin să facem cumpărături. Roxana a început să se obișnuiască cu mine. Sar la metrou, că nu am bani de bilet, cornurile și pâinea care rămân după micul dejun la hotel le iau acasă. Iau tot ce apuc: pachețele de unt, de cașcaval, cafea vărsată și borcănașe cu gem. În timp ce lucrez, Roxana merge cu Laur de la un capăt la altul al orașului și depune CV-uri. Nu știu cum să ies din situația asta, sunt din ce în ce mai stresat, dacă eram singur, era altceva. M-au interzis bancar, Roxana va lucra de mâine la un hotel, cu program redus – e bine și așa, decât nimic. Le-am zis să-mi dea salariul prin cec, pe numele Roxanei. Primesc scrisori după scrisori cu amenințări de la serviciile de recuperare. La serviciu, mi-am cerut banii pe concediu. Au zis că e ilegal și se mai gândesc. Nu mi-e foame, nu mi-e somn, muncesc mult și încep să uit ce fac. Laur mă așteaptă după serviciu, trebuie să mergem până la el, să-mi dea niște bani – mergem pe jos, peste Pont Marie, spre „École Militaire”. Cum ai ajuns, Bibi, în situația asta? Nu răspund nimic, îmi dau lacrimile. Când te-am adus aici am crezut că-mi va fi bine și mie, ca să-ți spun sincer. Ai venit cu un milion de frustrări din Spania, pe care mi le-ai dat și mie. De ce nu mai vii să mâncați la cantină? Hai, nu mai plânge, vedem noi ce facem. Credeam că vii cu o energie vitală care mă va stimula și pe mine. În schimb, ai venit cu o depresie cât casa și te-ai băgat și mai rău în ea. Nu te-ai acomodat aici? Ce se întâmplă cu tine? Nu e vorba că nu m-am acomodat… Așa, plângi! Plângi ca să te eliberezi, Bibi! În lunile viitoare cred că vă veți reveni cu banii, cel puțin așa ar trebui. Ai să vezi, o să fie bine. Când am venit aici mâncam sandvișuri în alimentare, mă prindeau și mă dădeau afară, nu aveau ce-mi face. Trăiam cu stresul cât casa. Or, tu nu ai trecut chiar prin asta. Ar trebui să vă reveniți, eu așa zic. Și serviciul ăla, dacă nu-ți place, poți să cauți altceva. Nu e bine să prinzi rădăcini acolo, te vei scleroza ca boșorogul ăla de la recepție, de cât timp e acolo? De douăș’ de ani? De treizeci și patru, răspund și îmi șterg lacrimile.

 

Un băiat a ridicat un picior și-a făcut o piruetă în jurul barei, apoi a trecut printre oameni cu mișcări de robot.

 

Mă trezesc și mă îmbrac. În casă miroase ceva puternic, mă înțeapă în nări. Cobor la metrou – cineva mă urmărește – cobor la prima stație și aștept alt metrou. Urc în al doilea metrou – cineva pulverizează discret otravă – nu pot să mai respir. Scot capul pe gemulețul metroului, cineva îmi zice că e periculos ce fac – alerg până în capătul metroului, împingând oamenii cu coatele. Ajung la serviciu. Încep să plâng și-l întreb pe patron dacă-mi dă banii pe concediu. Liniștește-te, Ian, ți-i voi da chiar azi. Urc să fac menajul în camere – închid toate ferestrele și trag perdelele – lunetiștii sunt urcați pe acoperișuri – cineva vrea să mă omoare. La sfârșitul programului patronul îmi dă un cec pe numele Roxanei – o sun. Gata, am rezolvat, îi spun la telefon și închid.

 

Obloanele se lovesc de ziduri, lustra se leagănă deodată cu umbrele. Îmi țin fruntea în palme, diavolii dau ture în jurul mesei și cântă. Vino în vârtejul de coșmaruri să faci o horă cu noi, să ne dezintegrăm în aer! Lasă-te purtat pe brațe! Apa duce crengile rupte la vale – ia-ne de mână să ne învârtim, ia-ne de mână să plutim spre cerul negru – să cădem în hăul din mintea ta!

 

Cobor la metrou – se dă cu gaze – mă ustură ochii. Urc înapoi și plec spre stația de autobuz. În stație e un polițist – mă înec și plec în altă direcție. Merg până aproape de Montparnasse și trec printr-o grevă – mi se fac poze – fug în stația de metrou. Scutierii așteaptă jos, în capătul scărilor – fug înapoi. Deschid ușa, Roxana vrea să mă sărute și mă feresc. Pun cecul pe masă și zic: Uite banii pe concediu. Îmi bagă gaze prin țeava de apă care vine la mașina de spălat – o astup cu scoci. Închid geamurile și jaluzelele. Sunt în pat – de câteva ore mă uit la tavan. Oameni mascați se târăsc pe sub pat și mă înțeapă cu otravă în picioare. Ce ai? întreabă Roxana plângând. Știu că ești cu ei, ce ascunzi în buzunare? și sar din pat, iau cuțitul și mă uit sub pat – deschid ușa de la intrare și caut mascații până în scara blocului.

 

Ca un bolnav, mă gândesc la lucruri bolnave. Îmi număr bolile – nebunia le acaparează pe toate. Sunt un bolnav înconjurat de bolnavi care cred că nu sunt bolnavi. Boala mea nu seamănă cu nicio boală din acest oraș.“

Aflați mai multe despre literatura lui Dan Ciupureanu pe blogul său.