Alin Ioan este un artist arădean care fotografiază, scrie și cutreieră orașul pe două roți. Spune despre el că „îi place să meargă cu bicicleta și să privească lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat. Consumă multă cafea și muzică“. Alin va debuta în această toamnă, la Editura frACTalia, cu volumul de poezii: „Cer de rigips, nori de glet“. L-am rugat să ne lase să aruncăm o privire pe câteva dintre poeme.

***

 

după povestea de seară

apăreau întrebările sophiei

,,tata

de ce mor oamenii?”

iar eu rămâneam încremenit

de parcă un răspuns convingător pentru amândoi ar răzbi prin ţeastă

ar zbura câteva minunte deasupra patului

şi apoi ar cădea pe covor precum o piatră aruncată

în apă

 

„crucile sunt ca oamenii”

îmi spunea fiică-mea desfăcându-şi braţele (în jur

înmugureau crengile de salcie)

privind troiţa cu un iisus răstignit

rătăcit pe lângă sala polivalentă

iar explicaţiile mele de prisos

 

îşi făceau cuib pe unul din braţele ei.

 

 

***

 

urcăm în tramvai, fiica-mea mă ţine strâns de mână

căutăm să ne aşezăm,

apoi, în timp ce desenează cu degetul pe fereastra aburită

o lume mai bună, privesc clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate

o femeie îşi urlă poemul la mobil: „am fost la medic şi are polipi,

cum nu ştii ce sunt ăia?

e carnea aceea ce creşte în nas,

da, ca nişte plămâni micuţi,

ca nişte boabe de fasole,

trebuie scoşi.”

 

la următoarea staţie ne trezim cu o rubedenie,

o femeie trecută de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi

aceeaşi poveste cu fiul cel mare care doreşte partea lui de avere, „vrea să vând garsoniera şi să-i dau bani”, cu măritişul fiicei, cu eterna obsesie

a generaţiei lor, cărora tinereţea li s-a consumat în comunism,

că nepoţii nu mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd maxilarul cum se încleştează

după fiecare cuvânt.

acum vorbeşte despre morţi, despre locurile de veci din cimitir,

despre cutare care doreşte să-i cumpere locul, „vezi doamne, să fie îngropată

lângă concubinul ei,

dar eu nu-l dau şi gata.” aş vrea să-i spun să se oprească, să nu ne încarce,

dar nu reuşesc să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima

că va rămâne un hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni,

cu atât mai puţin pe fiica-mea care în timp ce mă gândesc la asta

dă veselă din picioare

şi mă întreabă la ce staţie coborâm.

 

aş vrea să existe un loc în care să ne retragem

să murim

ca elefanţii.

 

 

în tren cu t. s. khasis

 

suntem toţi trei în tren în drum spre ineu

în jur oamenii nu par deranjaţi de aerul cleios ca o bomboană

topită în palmă

regret că nu mai este vară

şi desenez cu degetul pe fereastră trasee pentru bicicletă

după ce am închis ochii m-am simţit ca un supravieţuitor

al sfârşitului lumii

 

un miros greu de wc ne străpunge nările

 

(tu nu esti pictor

tu nu faci tablouri îmi spunea cristi la telefon

pe când eu mă trezeam din beţia propriilor cuvinte

făcându-mi-se încă o dată ruşine

trecând compulsiv mâna prin barbă

rotindu-mă în gol pe balcon)

 

citesc khasis

şi sunetul pe care îl scoate trenul aduce cu scrâşnitul meu din dinţi

despre care îmi povesteşte ara la trezire

 

fiică-mea l-a desenat pe marius

bărbos plin de mușchi şi cu o inimă mare

ce-i acoperă şi pântecul

va rămâne necolorată pentru că e înăuntru şi nu se vede

mă lămureşte

apoi stăm o vreme cu ochii înţepeniţi pe fereastră

un stol de păsări face în aer un cerc perfect

stima de sine a celor din jur în plase de rafie miros de tutun amestecat

cu transpiraţie şi iphone-uri luminând sporadic

stolul de păsări se regrupează rapid ca o echipă de fotbal

după marcarea unui gol

mai fugăresc cu privirea câteva clipe pe fereastră

o turmă de nori ca pe o minge de cârpe

le zâmbesc împăcat fetelor mele

şi mă scufund din nou în carte.

 

 

 

***

 

seară indian summer, merg să cumpăr lucruri,

asfaltul acoperit cu frunze are acum

o putere de seducţie incredibilă,

în dreapta, în parcarea supermarketului,

lângă un bolid gri zăresc o ţigancă cu fustele

până la pământ care îşi adună mucii în gura întredeschisă,

peste câteva secunde flegma

se sparge lângă roata maşinii.

 

lucrurile stau cuminţi în geantă, fruntea

este traversată sporadic de lumina

străzilor plesnite.

în scara blocului,

un vecin beat loveşte

cu bicicleta ridicată aproape la nivelul pieptului

balustrada de fier şi peretele,

un mig destinat să se prăbuşească.

 

din blocul de garsoniere de peste drum aud

o voce de bărbat care rosteşte tatăl nostru

pe un ton de mobilizare generală pentru război

şi imediat lingurile încărcate se lovesc de dinţi.

 

 

urmează o noapte cu lună plină, adorm

pe la jumătatea filmului lucia y el sexo.

 

dimineaţă fetele

chicotesc în bucătărie şi fac bufniţe din role

de hârtie igienică.

 

îmi aduc aminte visul:

sunt hăituit într-o sală de clasă de copii cu dinţii

stricaţi, unul pe care îl cheamă david urlă:

prietenul meu imaginar ventilatorul

îmi spune să nu ascultaţi ce vă zice el.

o fetiţă aruncă apă pe mine,

eu mă încreţesc ca o foaie de hârtie,

un băieţel mă taie fâşii cu o foarfecă,

un altul hidos de gras şi mânjit cu cerneală

până la coate îşi lasă amprentele peste tot,

apoi sună clopoţelul

rămân singur cu durerea de cap şi cu ieudul fără ieşire

al lui ioan es. pop în geantă.

 

 

luni dimineaţă

stau tolănit, cu ochii într-un punct închipuit

pe perete. beau multă cafea,

ascult noir désir,

încerc să uit că e luni şi în curând trebuie să ajung la job.

deschid uşa de la intrare şi îmi abandonez fără remuşcare

gândurile pe hol. ele mă aşteaptă

cuminţi în faţa blocului ca un dric.

 

sună telefonul,

dacă îl ridic, o voce

de mort îmi va cere socoteală. îmi pun încă o cafea,

iau o pereche de şlapi de gumă, ies pe balcon

şi privesc lumea

de sus.

 

toţi ceilalţi au plecat de mult, au stat în coloană în maşină

umplându-se cu căcat de la radio,

au claxonat, au stat înghesuiţi în tramvai,

au evitat bălţile de pe stradă,

au scuipat deja de o sută de ori. acum

aşteaptă cu nerăbdare pauza de masă, îşi numără

ţigările din pachet, aruncă guma de mestecat

din gură.

 

beau un pahar cu apă, n-am motive

să mă lamentez. deschid uşa,

alerg pe scări spre ieşire, mă fac din ce în ce

mai mic,

încap fără efort în cutia de chibrituri,

sunt ars,

privesc nedumerit la ceilalţi

cărora fosforul bombat le luceşte în jurul capului.

ştiu,

dacă închid ochii sunt pierdut.

 

 

 

***

 

scriu şi rescriu. nu fac nimic.

atâta tot. prăbuşirea ideală.

 

învăţ mersul foarte încet ca meditaţia

unui călugăr budist.

 

dar poate că toate astea la un loc

valorează mai puţin decât un instantaneu

pe chipul unui mojic ce vorbeşte

despre minunile lui arsenie boca

în alimentara de peste drum.

 

 

Până la apariția primului său volum de versuri, pe Alin în puteți găsi și pe blogul lui, Câinele leneș.