Alin Ioan este un artist arădean care fotografiază, scrie și cutreieră orașul pe două roți. Spune despre el că „îi place să meargă cu bicicleta și să privească lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat. Consumă multă cafea și muzică“. Alin va debuta în această toamnă, la Editura frACTalia, cu volumul de poezii: „Cer de rigips, nori de glet“. L-am rugat să ne lase să aruncăm o privire pe câteva dintre poeme.
***
după povestea de seară
apăreau întrebările sophiei
,,tata
de ce mor oamenii?”
iar eu rămâneam încremenit
de parcă un răspuns convingător pentru amândoi ar răzbi prin ţeastă
ar zbura câteva minunte deasupra patului
şi apoi ar cădea pe covor precum o piatră aruncată
în apă
„crucile sunt ca oamenii”
îmi spunea fiică-mea desfăcându-şi braţele (în jur
înmugureau crengile de salcie)
privind troiţa cu un iisus răstignit
rătăcit pe lângă sala polivalentă
iar explicaţiile mele de prisos
îşi făceau cuib pe unul din braţele ei.
***
urcăm în tramvai, fiica-mea mă ţine strâns de mână
căutăm să ne aşezăm,
apoi, în timp ce desenează cu degetul pe fereastra aburită
o lume mai bună, privesc clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate
o femeie îşi urlă poemul la mobil: „am fost la medic şi are polipi,
cum nu ştii ce sunt ăia?
e carnea aceea ce creşte în nas,
da, ca nişte plămâni micuţi,
ca nişte boabe de fasole,
trebuie scoşi.”
la următoarea staţie ne trezim cu o rubedenie,
o femeie trecută de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi
aceeaşi poveste cu fiul cel mare care doreşte partea lui de avere, „vrea să vând garsoniera şi să-i dau bani”, cu măritişul fiicei, cu eterna obsesie
a generaţiei lor, cărora tinereţea li s-a consumat în comunism,
că nepoţii nu mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd maxilarul cum se încleştează
după fiecare cuvânt.
acum vorbeşte despre morţi, despre locurile de veci din cimitir,
despre cutare care doreşte să-i cumpere locul, „vezi doamne, să fie îngropată
lângă concubinul ei,
dar eu nu-l dau şi gata.” aş vrea să-i spun să se oprească, să nu ne încarce,
dar nu reuşesc să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima
că va rămâne un hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni,
cu atât mai puţin pe fiica-mea care în timp ce mă gândesc la asta
dă veselă din picioare
şi mă întreabă la ce staţie coborâm.
aş vrea să existe un loc în care să ne retragem
să murim
ca elefanţii.
în tren cu t. s. khasis
suntem toţi trei în tren în drum spre ineu
în jur oamenii nu par deranjaţi de aerul cleios ca o bomboană
topită în palmă
regret că nu mai este vară
şi desenez cu degetul pe fereastră trasee pentru bicicletă
după ce am închis ochii m-am simţit ca un supravieţuitor
al sfârşitului lumii
un miros greu de wc ne străpunge nările
(tu nu esti pictor
tu nu faci tablouri îmi spunea cristi la telefon
pe când eu mă trezeam din beţia propriilor cuvinte
făcându-mi-se încă o dată ruşine
trecând compulsiv mâna prin barbă
rotindu-mă în gol pe balcon)
citesc khasis
şi sunetul pe care îl scoate trenul aduce cu scrâşnitul meu din dinţi
despre care îmi povesteşte ara la trezire
fiică-mea l-a desenat pe marius
bărbos plin de mușchi şi cu o inimă mare
ce-i acoperă şi pântecul
va rămâne necolorată pentru că e înăuntru şi nu se vede
mă lămureşte
apoi stăm o vreme cu ochii înţepeniţi pe fereastră
un stol de păsări face în aer un cerc perfect
stima de sine a celor din jur în plase de rafie miros de tutun amestecat
cu transpiraţie şi iphone-uri luminând sporadic
stolul de păsări se regrupează rapid ca o echipă de fotbal
după marcarea unui gol
mai fugăresc cu privirea câteva clipe pe fereastră
o turmă de nori ca pe o minge de cârpe
le zâmbesc împăcat fetelor mele
şi mă scufund din nou în carte.
***
seară indian summer, merg să cumpăr lucruri,
asfaltul acoperit cu frunze are acum
o putere de seducţie incredibilă,
în dreapta, în parcarea supermarketului,
lângă un bolid gri zăresc o ţigancă cu fustele
până la pământ care îşi adună mucii în gura întredeschisă,
peste câteva secunde flegma
se sparge lângă roata maşinii.
lucrurile stau cuminţi în geantă, fruntea
este traversată sporadic de lumina
străzilor plesnite.
în scara blocului,
un vecin beat loveşte
cu bicicleta ridicată aproape la nivelul pieptului
balustrada de fier şi peretele,
un mig destinat să se prăbuşească.
din blocul de garsoniere de peste drum aud
o voce de bărbat care rosteşte tatăl nostru
pe un ton de mobilizare generală pentru război
şi imediat lingurile încărcate se lovesc de dinţi.
urmează o noapte cu lună plină, adorm
pe la jumătatea filmului lucia y el sexo.
dimineaţă fetele
chicotesc în bucătărie şi fac bufniţe din role
de hârtie igienică.
îmi aduc aminte visul:
sunt hăituit într-o sală de clasă de copii cu dinţii
stricaţi, unul pe care îl cheamă david urlă:
prietenul meu imaginar ventilatorul
îmi spune să nu ascultaţi ce vă zice el.
o fetiţă aruncă apă pe mine,
eu mă încreţesc ca o foaie de hârtie,
un băieţel mă taie fâşii cu o foarfecă,
un altul hidos de gras şi mânjit cu cerneală
până la coate îşi lasă amprentele peste tot,
apoi sună clopoţelul
rămân singur cu durerea de cap şi cu ieudul fără ieşire
al lui ioan es. pop în geantă.
luni dimineaţă
stau tolănit, cu ochii într-un punct închipuit
pe perete. beau multă cafea,
ascult noir désir,
încerc să uit că e luni şi în curând trebuie să ajung la job.
deschid uşa de la intrare şi îmi abandonez fără remuşcare
gândurile pe hol. ele mă aşteaptă
cuminţi în faţa blocului ca un dric.
sună telefonul,
dacă îl ridic, o voce
de mort îmi va cere socoteală. îmi pun încă o cafea,
iau o pereche de şlapi de gumă, ies pe balcon
şi privesc lumea
de sus.
toţi ceilalţi au plecat de mult, au stat în coloană în maşină
umplându-se cu căcat de la radio,
au claxonat, au stat înghesuiţi în tramvai,
au evitat bălţile de pe stradă,
au scuipat deja de o sută de ori. acum
aşteaptă cu nerăbdare pauza de masă, îşi numără
ţigările din pachet, aruncă guma de mestecat
din gură.
beau un pahar cu apă, n-am motive
să mă lamentez. deschid uşa,
alerg pe scări spre ieşire, mă fac din ce în ce
mai mic,
încap fără efort în cutia de chibrituri,
sunt ars,
privesc nedumerit la ceilalţi
cărora fosforul bombat le luceşte în jurul capului.
ştiu,
dacă închid ochii sunt pierdut.
***
scriu şi rescriu. nu fac nimic.
atâta tot. prăbuşirea ideală.
învăţ mersul foarte încet ca meditaţia
unui călugăr budist.
dar poate că toate astea la un loc
valorează mai puţin decât un instantaneu
pe chipul unui mojic ce vorbeşte
despre minunile lui arsenie boca
în alimentara de peste drum.
Până la apariția primului său volum de versuri, pe Alin în puteți găsi și pe blogul lui, Câinele leneș.