Un bărbat intră într-un restaurant. Poartă în brațe, cu grijă, un pachet învelit în pagini de ziar. După câteva secunde de derută, bărbatul găsește masa la care îl așteaptă o femeie, se apropie și se așază. Stau amândoi mai bine de un minut, privindu-se fără o vorbă, până când chelnerul sparge tăcerea aducând meniurile.

Localul e aproape gol, e trecut bine de ora prânzului și mai toți clienții s-au întors în birourile lor plictisitoare. Bărbatul pune pe masă pachetul învelit în hârtie de ziar și îl desface cu grijă, foaie cu foaie. E ziarul de alaltăieri, care dă la iveală, sub paginile lui, trei obiecte ciudate, identice. Bărbatul aliniază pe masă cele trei fructe de avocado, care par, în încăperea prost luminată, niște organe pregătite să fie donate. E ca și cum bărbatul și-ar fi scos din el nu doi, ci vreo trei rinichi, și i-ar fi întins în fața acelei femei. Stau amândoi și se uită la fructele de avocado, la viața din ele. Femeia îndrăznește să întindă mâna și să le mângâie.

Eu cred că avocado e perfect, de asta nici nu-i zic avocado, în intimitate îl alint „Avogadro“, cu „a“ mare (fără nicio legătură cu „Numărul lui Avogadro“). Într-o zi cred că o să cer și la magazin să-mi dea niște Avogadro, de multe ori am fost la un pas să fac asta. Am citit undeva că „avocado“ ar fi însemnat la origini „testicul“ (din proto-aztecă). Poate și pentru că domnul Avogadro cică ar crește în perechi. Dar nu de asta-l plac eu. Și nici pentru că am citit cinci miliarde de articole din care am aflat că voi fi veșnic tânără și sănătoasă dacă mănânc avocado.

Nici măcar pentru că-i gustos nu-l plac. Asta ar fi o glumă, pentru că avocado nu are un gust extraordinar. De fapt, dacă mă întrebați pe mine, avocado nici nu are gust. Preia gustul oricărei combinații (și-l face mai bun, asta-i clar). Eu, de exemplu, fac pastă de Avogadro, adică îl pasez, îl amestec cu brânză sărată și cu zeamă de lămâie și îl întind pe pâine. O bunătate! În rest, mă enervează când nu-l găsesc decât în varianta tare, pentru că știu că mai am de așteptat până devine cu adevărat comestibil, pe gustul meu adică.

Ce-mi place mie cel mai mult la Avogadro e că e unul dintre cele frumoase și mai tactile fructe din lumea asta. Când cureți de coajă un Avogadro zemos trebuie să o faci cu atâta delicatețe, cu atâta grație, cu atâta pricepere, ca și cum ai spăla capul unui nou-născut, ca și cum viața ta ar depinde de asta. Are o perfecțiune care nu trebuie afectată până în momentul consumării. Iar când ai reușit să scapi de învelișul verde minunat, când trebuie să îl tai în două, vei descoperi în interior un secret pentru care s-a meritat tot efortul: un sâmbure atât de mișto încât chiar nu ai ce să faci cu el pe lumea asta.