„Care eşti, mă, la telefon? Fane Ciocan? Care Fane Ciocan, mă, nebunule? Fi-ţi-ar Fane Ciocan al dreac! Cât are jumatea aia de porc? Şi cât costă? Mânca-ţi-aş, de unde e porcu ăsta? Aha, pai să stea acolo, că e prea scump. Nu mă coafează!“.
Portofele, portofele
Zilele trecute stăteam la o coadă enormă (la Poştă, evident!) şi am auzit (din cauza ritmului enervant de lent al înaintării) o discuţie nesfârşită între două doamne de vârsta a doua, care povesteau ce ţin ele în portofele.
Cine mai are nevoie de oameni
Mă plimbam aseară prin centrul vechi al Bucureştiului, în apropierea celor cinci miliarde de cârciumi. În general, nu este un loc potrivit dacă vrei să întâlneşti „personaje“. Zona este un imens clişeu, este ca o televiziune despre care spunem că difuzează numai prostii, dar la ale cărei programe ne uităm cu toţii după ce încuiem uşa de la intrare. Totuşi, aseară am întâlnit un „personaj“.
Ochiul care citește
Într-o vreme în care internetul nu însemna nimic, iar televiziunea numai ce „explodase“, la mine în familie se devorau ziarele şi revistele. Editorialele se citeau cu voce tare, reţetele de bucate şi leacurile naturale pentru diverse boli se decupau şi se îndosariau, în timp ce reportajele se lecturau în tăcere şi se dădeau mai departe.