Săptămâna aceasta am împlinit un an de când locuiesc în Bucureşti. Aşteptam ziua respectivă de vreo două luni, ca pe un soi de aniversare ciudată, însă mi-am adus aminte de ea abia seara târziu. Mă întorceam de la lucru, ieşisem de la metrou şi nu mai nimeream să deschid umbrela, să răspund la telefon şi să alerg spre autobuz. Atunci „m-a lovit“: acum un an ajungeam în Gara de Nord cu două trolere şi un vagon de speranţă.
Fiului meu
„Dragul meu. Am cinci miliarde de sfaturi importante pe care aş vrea să ţi le dau, cinci miliarde de secrete, ar trebui să pregătesc un jurnal fără sfârşit în care să notez toate lucrurile pe care eu nu le-am făcut la timpul lor şi pe care tu nu trebuie să le ratezi. Sau toate lucrurile pe care le-am făcut şi care n-au fost bune.
Urare pentru CFR
Nu, nu e vorba de fotbal, ci de Căile Ferate Române. Sunt un navetist din întâmplare. O dată la vreo două săptămâni, mă trezesc într-un tren şi de fiecare dată, absolut de fiecare dată, călătoria se transformă într-un mai mic sau mai mare coşmar.
„Sieranevada“: mortul suntem noi
Spectatorii care au umplut un cinematograf din Cluj-Napoca la proiecţia filmului „Sieranevada” au aplaudat minute bune la final, după 3 ore în care nu i-am văzut clintindu-se, foindu-se, uitându-se la ceas. Ce-i drept, nici nu prea aveam cum să îi văd, pentru că nu mi-am luat ochii de la film. Pentru că filmul regizat de Cristi Puiu a fost prezentat în premieră în ţară în cadrul TIFF şi pentru că va fi disponibil pe marile ecrane din România abia în toamnă (de pe 9 septembrie), e destul de greu să vorbeşti despre el fără să intri în zona de spoiler, ceea ce voi face şi eu, aviz celor care vor să păstreze suspansul.