TERASA FERICIRII

O jumătate de porc pentru sufletele noastre

„Care eşti, mă, la telefon? Fane Ciocan? Care Fane Ciocan, mă, nebunule? Fi-ţi-ar Fane Ciocan al dreac! Cât are jumatea aia de porc? Şi cât costă? Mânca-ţi-aş, de unde e porcu ăsta? Aha, pai să stea acolo, că e prea scump. Nu mă coafează!“.

Taximetristul vorbeşte la telefon. Negociază cumpărarea unui porc. „Păi bă, nebunule, tu nu auzi că taică-miu oricum are porc? Îşi ia concediu saptămâna viitoare şi îl taie, îl aranjează frumos, îl face tot, aşa că mie nu-mi trebuie. Adică mi-ar trebui dacă ar fi mai ieftin. Aş lua juma` de porc, da` nu la banii ăştia, frăţioare, că e foame mare, mă-nţelegi? Şi mai tre` şi să vin să-l iau eu cu maşina? Pe bune? Ha ha ha, păi cine vine, mă, nebunule, să şi ia porcu` de la atâta distanţă? Păi tu oricum îl aduci încoace, la Bucureşti, nu? Dacă îl aduci tu pe banii tăi, atunci cine ştie! Că, oricum, dacă nu ţi-l ia nima, tu tot îl aduci, bă, Fane, bă! Mai gândeşte-te!“.

Porcul încă viu, care trăieşte într-un coteţ lângă Bucureşti, habar nu are ce i se pregăteşte. Încă nu şi-a visat moartea, încă nu a bănuit că jumătatea lui dreaptă (de exemplu) ar putea ajunge într-un congelator din Bucureşti, în timp ce jumătatea lui stângă ar călători către cine ştie ce alte bucătării.

Merg cu taxiul printr-o lume visată de un Bucureşti care se pregăteşte de Sărbători. Între blocuri, cinci bărbaţi pârlesc un alt porc, mai puţin norocos. L-au acoperit cu paie şi i-au dat foc. Stau toţi cuminţi pe margine şi se uită la el, trăgând din ţigări. Suntem tot în viaţa aceasta. E o prelungire a fumului până în minţile noastre, până în creierul oraşului care ne ţine-n burta lui.

Acum noi stăm pe un fel de balcon, în ger, şi visăm visul Bucureştiului care ne strânge pe toţi într-un elastic. În curtea din spate a fabricii de mobilă, câţiva muncitori îşi încălzesc mâinile pe nişte ceşti cu cafea. Apoi vine o maşină cu geamurile larg deschise, din care se aude „It’s not unusual to be loved by anyone / It’s not unusual to have fun with anyone“. Din maşină coboară un alt bărbat, lasă portiera deschisă şi începe să se mişte în paşi de dans, prin curtea fabricii de mobilă, în aplauzele muncitorilor.

Dansăm cu toţii la noi în cap. Tom Jones răsună până-n cer, în locul de unde ninge, acolo unde se întâlneşte fumul nostru al tuturor, acolo unde se termină oraşul. E un fel de a spune că suntem încă bine. Că jumătatea de porc o va reîntâlni, neapărat, pe cealaltă jumătate. Că suntem vii, chiar dacă Bucureştiul ne visează pe noi, şi nu noi pe el.  E un fel de a aplauda ca la o minune care ţine câte zile vrem noi: până la Crăciun, până la Revelion, până ninge din nou, până ne vedem de-adevăratelea la faţă unii pe alţii. Până se termină lumea.

Acest articol a fost publicat inițial în ziarul “Weekend Adevărul” și pe site-ul Adevarul.ro.

Leave a Reply