TERASA FERICIRII

Cine mai are nevoie de oameni

Mă plimbam aseară prin centrul vechi al Bucureştiului, în apropierea celor cinci miliarde de cârciumi. În general, nu este un loc potrivit dacă vrei să întâlneşti „personaje“. Zona este un imens clişeu, este ca o televiziune despre care spunem că difuzează numai prostii, dar la ale cărei programe ne uităm cu toţii după ce încuiem uşa de la intrare. Totuşi, aseară am întâlnit un „personaj“.

În faţa unei clădiri stătea un paznic plictisit, trăgea dintr-o ţigară şi butona la telefon, când lângă el s-a oprit o bătrână, cea mai scundă bătrână din oraşul acesta. Nu era genul de bătrânică de la ţară, cu fuste lungi şi broboadă. Din contră, purta blugi, era tunsă scurt şi căra după ea o sacoşă imensă. Părea complet dezorientată, îşi tot frământa părul cu mâna dreaptă şi se uita în toate direcţiile ca şi cum ar fi urmărit-o cineva.

Femeia l-a abordat pe paznic, s-a apropiat de el şi l-a întrebat: „Nu vă supăraţi, unde sunt oamenii?“. Omul s-a uitat la ea, s-a uitat în stânga, în dreapta, a dat din umeri şi s-a întors la telefonul lui. Femeia, de două ori mai scundă decât paznicul şi cu plasa imensă după ea, nu s-a lăsat. S-a apropiat şi mai mult şi a întrebat din nou: „Oamenii, nu vă supăraţi, dar unde sunt oamenii?“. „Care oameni, mamaie?“, s-a răstit bărbatul.

În tot acest timp, pe trotuar forfoteau tinerii care se grăbeau să-şi aleagă o cârciumă, iar eu treceam în slow motion. Paznicul era deja nervos. „Nu vezi că e plin de oameni? Care pana mea oameni, pe cine cauţi?“. Femeia s-a uitat iar în toate părţile, la mine, la ceilalţi, la taximetrişti, la covrigăria de lângă, unde era coadă, la paznic, la maşinile poticnite pe stradă, la întuneric, la picioarele ei prea mici, apoi i-a răspuns că undeva, aici, erau foarte mulţi oameni cândva şi că nu mai ştie să îi găsească. „Nu ştiu unde s-au dus“, s-a bălbâit ea. „Poate nu pe strada asta, poate nu în oraşul ăsta, poate nu în faţa casei ăsteia, deşi aşa îmi amintesc. Eram mulţi oameni aici şi acum nu sunt decât eu şi nu ştiu unde sunt ceilalţi şi nu ştiu cum să ajung la ei. Dumneavoastră nu ştiţi?“.

Paznicul a tăcut câteva secunde, încruntat, şi a stins ţigara. Apoi a răspuns cu cea mai serioasă şi mai politicoasă voce pe care şi-ar fi putut-o lua, vocea aia pe care o folosea doar la el acasă, în faţa oglinzii, când îşi imagina că este poliţist, cam după ce privea la vreun film american. A zis: „Mamaie, te rog io să te duci la matale acasă cât mai repede şi să tragi zăvorul la uşă şi să te culci. Aici nu e pentru femei de vârsta matale!“. „Păi şi oamenii?“. Paznicul ajunsese la limita răbdării. Era prea mult pentru el, într-o singură seară plictisitoare de sfârşit de octombrie. Aşa că a continuat pe acelaşi ton de erou american crescut în România: „Cară-te de-aici până nu-ţi dau două peste ochi şi chem şi poliţia, să vezi tu atunci oameni!“.

Povestea mea nu are o morală. Ba are una, dar e mică, mică de tot. Sună cam aşa: toţi vom îmbătrâni, tuturor o să ne pută cururile, toţi vom uita pe ce stradă stăm, toţi ne vom pierde minţile şi toţi vom avea nevoie de oameni, dar doar puţini, foarte puţini dintre noi vom avea norocul să fim iubiţi atunci. Asta, desigur, în cazul în care nu ne omoară stresul, înainte de 40 de ani. Atunci nu se mai pune.

Acest articol a fost publicat inițial în ziarul “Weekend Adevărul” și pe site-ul Adevarul.ro.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.