VEDERI

Ce am învățat de la Cortázar

cortazar toate focurile focul

Îl citesc pe Cortázar în scop terapeutic. Certitudinea existenței unei asemenea minți mă face să mă simt mai bine. Recent, însă, după ce i-am luat un interviu unui scriitor portughez care mi-a explicat cam ce a învățat el de la diverși alți artiști, am stat un pic să mă gândesc cum lucrează, de exemplu, proza lui Cortázar la mine în creier.

Recent am terminat de citit volumul său de proză scurtă “Toate focurile, focul”, carte publicată în 1966 și care cuprinde opt povestiri uluitoare. Paranteză: când mă apuc de citit o carte, am o problemă enormă – trebuie să termin cartea aia, fie că îmi place, fie că nu. Am vreo 5 cărți netermitate de-a lungul vieții și mă obsedează, stau ca niște ființe mici la mine în cap și bat într-un perete, încet-încet: “Citește-ne, citește-ne”. Bun, deci când mă apuc de citit o carte cu siguranță o voi termina, exceptând cazul în care e cea mai tâmpită carte din lume, motiv pentru care trebuie să mă gândesc bine când mă apuc de citit ceva.

Apoi, am un prag de 50 de pagini (poate am citit asta undeva, poate doar am imaginat eu treaba asta, dar așa se întâmplă mereu). Dacă în primele 50 de pagini cartea nu mă convinge (știu, 50 de pagini înseamnă foarte mult, dar să zicem că-s un cititor îngăduitor), pot să mă chinui degeaba, n-o să-mi placă. O altă chestiune, dacă volumul e așa și așa, citesc rapid, ca să scap de el. Cu cât mă plictisește mai tare o carte, cu atât o citesc mai repede. Dacă e ceva genial, dacă se potrivește cu figurile din capul meu, e clar că o să dureze (sau nu știu, probabil exagerez, poate nu-i mereu așa. Dacă am mult timp la dispoziție sau dacă pur și simplu n-am altceva de făcut, de exemplu călătoresc, atunci o să citesc, oricât de mult sau de puțin m-ar atrage cartea. Acum, dacă mă gândesc mai bine, am citit și multe cărți faine într-un timp foarte scurt).

Cert e că “Toate focurile, focul” am citit în vreo două săptămâni, poate mai mult. Am făcut asta pentru că pur și simplu mi-a părut rău să o termin. E enorm, pentru că-s doar vreo 170 de pagini. Am citit seara, câteva pagini, înainte de culcare, nici măcar nu am luat-o cu mine în tramvai. Nu sunt obsedată de Cortázar (așa cum poate că sunt de Márquez), nu i-am citit toate cărțile, dar mă uluiește de fiecare dată. Pentru mine, Cortázar e combinația perfectă de cheesecake, iar eu sunt un om care mănâncă cheesecake poate de două ori pe an. Dar când mănânc cheesecake-ul ăsta metafizic de fiecare dată sunt pur și simplu copleșită. Îmi vine să mă duc să opresc un om pe stradă și să-i spun: “Omule, nu mă cunoști, dar dacă nu-ți povestesc acum ce am citit, dacă nu împărtășesc cu tine sau cu cineva chestia asta acum pur și simplu povestea o să mă înghită și o să dispar, atât de uluitor e totul”.

Am terminat paranteza enormă. Pe scurt, cele opt proze din volum fac exact ce ar trebui să facă realismul magic. Scriitorul argentinian pornește de la un fapt comun și apoi îți sparge mintea. De exemplu, ia niște oameni care se află în drum spre Paris, spre autostradă, în mașini, iar coloana merge atât de încet încât drumul spre casă durează nu câteva ore în plus, ci se prelungește cu câteva zile bune, în timp ce orașul se vede în depărtări.

Sau altceva: o proză în care nu există un singur narator, ci din contră fiecare personaj continuă să spună povestea, dar nu așa cum o face Faulkner, ci până la punctul în care devine insesizabil, nici la final nu știi ce naiba s-a întâmplat de fapt cu tine (cititorul) în timpul ăsta, unde ai fost dus. Sau cum ar fi să mergi la o piesă de teatru și să te trezești că tu de fapt trebuie să urci pe scenă pentru că ești actor? Sau proza care mi-a plăcut mie cel mai mult, cea în care totul se termină cu un incendiu (“Se mai aud încă țipând din ce în ce mai slab, când mașina pompierilor ajunge pe strada înțesată de curioși. <Este la etajul zece>, spune locotenentul. <Va fi greu, vântul bate dinspre nord. Să mergem>”).

cortazarJulio Cortázar FOTO: Wikipedia/ Buenos Aires, Buenos Aires, by Alicia D’Amico, Sara Facio & Julio Cortázar – Editorial Sudamericana, Buenos Aires (1968)

Mi-a mai plăcut (în sensul că m-a întristat), la final, și “Nota traducătorului”, în care Luminița Voina-Răuț povestește cum a mers în 1992 în Paris, în cartierul unde a locuit Cortázar și unde încă mai locuia văduva lui, cum a întrebat mulți oameni, potențiali vecini ai familiei, dacă au auzit de faimosul scriitor, dacă pot să-i spună în care apartament locuiește soția, dar nimeni nu auzise de el sau de cărțile lui.

Ok, recunosc, habar n-am ce m-a învățat Cortázar punctual. Poate că toate lucrurile de mai sus sau poate că pur și simplu uneori e ok să nu mai privești totul cu ochi tehnici, ci doar să citești, apoi să te întinzi cu fața în sus, să lași povestea să lucreze în tine și să admiri orice ar fi deasupra ta. Pleoapele. Tavanul. Acoperișul. Cerul.

Dacă aveți poftă de citit puteți găsi cartea la Editura Art. Pace cartierului!

Alte articole de răsfoit:

O întâmplare ciudată cu câini și oameni


Leave a Reply