VEDERI

O întâmplare ciudată cu oameni și câini

 

o intamplare ciudata cu un caine

Cine n-a citit până la ora asta “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, de Mark Haddon? Eu, de exemplu, acum câteva zile eram în respectiva situație. Căutam cartea de ceva vreme (e un fel de a zice, pentru că dacă ești în căutarea unei cărți înseamnă că o să o și găsești), îmi fusese recomandată de mai multe ori și tot de atâtea ori îmi notasem (în telefon) că ar trebui s-o citesc. Am văzut-o într-o zi într-o librărie, pe când eram într-o altă țară, dar n-am mai avut bani la mine. Cu altă ocazie aproape că am intrat în posesia ei, dar s-a pierdut, așa cum se pierd cărțile bune, pe care trebuie să le mai visezi o vreme înainte de a le citi. Într-un final cărțulia a ajuns la mine și am citit-o încet-încet, timp de câteva zile, dintr-un motiv evident: nu voiam să se mai termine.

Bun, fără să idealizez într-un hal fără de hal, aș zice că mi-ar plăcea să văd un film făcut după cartea asta
(înțeleg că drepturile pentru realizarea lui au fost cumpărate de Brad Pitt acum mai mulți ani, dar deocamdată niciun rezultat). Ok, dar despre ce e cartea, da?

Cartea e despre un băiat de 15 ani, Christopher, care locuiește în Anglia și suferă de o formă de autism (cel mai probabil sindromul Asperger), merge la o școală specială, are o memorie fotografică, este genial la matematică, dar mănâncă în primul rând alimente roșii (urăște galbenul) și nu suportă să fie atins. Christopher descoperă într-o seară un câine mort în fața casei unei vecine. Câinele, numit Wellington, a fost ucis cu o furcă, iar băiatul începe o anchetă pe urmele criminalului. Christopher e de fapt pasionat de mistere (și de probleme de matematică), Sherlock Holmes este unul dintre eroii lui, iar titlul cărții parafrazează o replică a lui Holmes dintr-o povestire a lui Conan Doyle (“The curious incident of the dog in the night-time”).

Revenind la Christopher, aflăm încă din primele pagini că băiatul și-a pierdut recent mama și locuiește doar cu tatăl lui, un instalator care se străduiește să aibă grijă de micuțul genial. Rutina lui Christopher, calculele matematice extraordinare pe care le poate face cu ochii închiși, felul în care mintea lui percepe lumea, modul în care pricepe sentimentele celorlalți oameni, simpla durere de a fi atins de un alt corp și haosul care se produce când se află într-o mulțime de oameni sau când îi vorbește un necunoscut, imposibilitatea de a se integra într-o lume mult prea diferită de cea a lui, interioară, toate aceste detalii îl transformă pe băiat într-un adevărat supererou.

Christopher reușește nu numai să afle cine a ucis câine, dar rezolvă și un puzzle mult mai mare, la care nici nu ar fi visat măcar. Aventurile lui nu sunt ale unui copil cu autism, ci ale unui ins ca oricare altul,
însingurat într-o mare de oameni cărora nu le pasă. De fapt autorul Mark Haddon (foto jos) chiar postează pe blogul său, în 2009 (la 6 ani de la publicarea cărții), că volumul nu este despre sindromul Asperger: “E o cartea despre diferențe, despre cum e să fii un străin, despre a vedea lumea într-un mod surprinzător și revelator. Cartea nu este despre o anumită tulburare”.

mark-haddon foto famous authors dot comMark Haddon FOTO: Famouswriters.com

De-a lungul anilor, cartea s-a vândut în milioane de exemplare, a fost publicată atât în ediții pentru copii, cât și în ediții destinate adulților, iar autorul a câștigat mai multe premii. Mie, una, cred că mi-a plăcut pentru că suntem cu toții singuri și autiști, pentru că ne găsim cu toții locul atât de greu, atât de fizic dureros uneori, pentru că într-un fel m-a dus cu gândul la Faulkner și la “Zgomotul și furia”, dar mai ales pentru că mi-a adus aminte ce bine e să schimbi din timp în timp ochelarii atunci când privești lumea.

Am și un fragment favorit, unul în care băiețelul își povestește visul preferat, un vis care ar putea la fel de bine să fie un coșmar. Christopher visează la o lume postapocaliptică, în care poate în sfârșit să se plimbe liniștit pe străzi, pentru că acestea sunt goale, iar el este singur.

Vă las o bucățică mai jos. Pace cartierului!

“În timp ce dormeam am avut unul dintre visele mele preferate. Uneori îl am și în timpul zilei, dar atunci înseamnă că visez cu ochii deschiși. Dar deseori îl visez și noaptea.

Și în visul ăsta aproape toți oamenii de pe pământ sunt morți, fiindcă au fost atacați de un virus. Dar nu e un virus normal. E ca un virus de computer. Iar oamenii se îmbolnăvesc din cauza semnificației spuselor unei persoane infectate sau a expresiei feței lor atunci când spun ceva, ceea ce înseamnă că oamenii pot să ia virusul și dacă se uită la o persoană infectată la televizor, iar asta înseamnă că se răspândește în toată lumea foarte rapid.

Iar când oamenii iau virusul, nu fac decât să stea tolăniți pe canapea, fără să facă nimic altceva, fără să mănânce sau să bea, așa că mor. (…) Iar eu pot să mă duc orinde în lume și știu că nimeni n-o să vorbească cu mine, și nici n-o să mă atingă sau să-mi pună întrebări. (…)

Și ies din casa tatei și mă plimb pe stradă, și e foarte liniștit, deși e miezul zilei, și nu se aude niciun zgomot în afară de ciripitul păsărelelor și de vânt și uneori se mai aude în depărtare câte-o clădire care se prăbușește, iar dacă stau foarte aproape de semafor pot să aud câte un țăcănit ușor când se schimbă culorile”.

Dacă aveți poftă de citit, găsiți cartea la Editura Trei.


Leave a Reply