TERASA FERICIRII

Cântec pentru Evelina

Evelina, anul trecut de Crăciun m-ai sunat să mă chemi la maică-ta acasă, la masă. M-ai sunat chiar pe 24, dimineaţa, mai ştii? Atunci am descoperit că stau la câteva blocuri distanţă de ai tăi, mă mutasem în Bucureşti de puţin timp şi eram tare pierdută în spaţiu. M-ai simţit la telefon că sunt singură de Crăciun şi ai insistat la nesfârşit să vin să mâncăm sarmale delicioase.

Ţi-am promis, dar nu ştiu până la urmă ce s-a întâmplat. M-ai sunat mai pe seară să îmi spui că ajungi târziu la ai tăi. Erai fără chef, eu mă hotărâsem să merg la altcineva şi a rămas că vin a doua zi, pe 25. Atunci ne-am auzit din nou. A fost oare ultima dată când ne-am auzit? 25 decembrie 2012? Am zis ceva bun? Ceva rău? Tu ai spus cumva că suntem obosite amândouă şi să o lăsăm pentru săptămâna viitoare? Sau eu am spus asta? Cel mai probabil eu am fost, m-am eschivat ca de obicei. Am avut o discuţie din aia: „Ce faci, pitic?“, „Bine, pitic“. Eu eram „pitic“, pentru că mereu am fost mai scundă decât tine. Te-am invidiat mult pentru asta şi nu cred că ţi-am spus-o vreodată.

Evelina, ăsta e primul tău Crăciun pe o altă planetă. Am în cap o imagine cu tine de când m-ai vizitat la Timişoara. Eram încă în facultate, dar mă mutasem în apartamentul ăla, ştii tu. Ai deschis geamul şi te-ai aşezat relaxată pe pervaz. Ţi-ai aprins o ţigară. Afară era primăvară, totul era inundat de o lumină ciudat de galbenă, iar tu stăteai acolo, întinsă pe pervazul meu, şi erai grozavă. Erai cea mai grozavă fată care a stat vreodată pe un pervaz şi a fumat o ţigară într-o zi de primăvară.

Hei, Evelina, mai ţii minte acum un milion de ani când am mers în tabără prima dată la Mraconia şi m-ai învăţat să ascult Ada Milea? Şi să beau bere Gambrinus. Şi mi-ai dat polarul tău într-o seară. He he, nici nu ştii tu, până atunci eu habar nu am avut ce era ăla un polar. Nu mersesem niciodată la munte, Evelina. Toată copilăria o trăisem pe malul Dunării, iar tu îmi povesteai de pârtii, şi schiuri, şi excursii, şi eu stăteam în căbănuţă, lângă tine, cu picioarele pe pereţi, visând la lumea ta minunată.

Sau atunci când ai venit la Severin şi ai stat o săptămână întreagă. Eram în clasa a şaptea sau a opta. Te-am adus la mine acasă şi ţi-am dat o ie cadou. O aveam de multă vreme şi nu o purtasem niciodată. Ai fost megaentuziasmată, spuneai că e trendy, iar eu mă tot miram, în secret, căci n-aş fi purtat-o nici forţată. Am râs mult amândouă atunci. A fost bine. Evelina, am în mansardă, la Severin, o cutie cu scrisorile pe care le-am primit de la tine de-a lungul copilăriei noastre. Şi ştiu că şi acasă la tine trebuie să fie o cutie similară, cu scrisorile mele. Eu nu ştiu ce să fac cu toate hârtiile astea, Evelina. Aş vrea să le citesc, dar încă nu pot. Am încercat, dar nu e bine.

Ce ciudat îmi e să îţi spun Evelina, când eu nu ţi-am spus niciodată aşa, când tu ai avut mereu numele tău secret pe care îl foloseam. Evelina. Parcă vorbesc despre altcineva. Evelina, să mă ierţi că n-am venit la Crăciunul trecut să mâncăm împreună. Dar e ok, Evelina, o să vin într-o altă zi. Când o sa fie cald, când o să fie primăvară, când o să urc scările în fugă. Când o să sun la uşa alor tăi. Când uşa o să se transforme într-o poartă imensă, de lumină, pe care tu, draga mea, o s-o deschizi pentru mine.

Acest articol a fost publicat inițial în ziarul “Weekend Adevărul” și pe site-ul Adevarul.ro.

Leave a Reply