TERASA FERICIRII

Zeități minuscule și nemuritoare

Nu ştiu cum vă închipuiţi că a putut fi copilăria trăită în anii `90, într-un orăşel de pe malul Dunării, aşa că vă spun eu: a fost grozavă. Nu aveam calculatoare pe atunci, nici internet, nici pokemoni, nici telefoane mobile, ai mei nu aveau maşină şi, în general, pe strada Adrian din Turnu Severin eram vreo 15 copii şi doar 2 biciclete.

Nu venise nici măcar internetul pe dial-up, aşa că imediat cum începea vacanţa de vară eram toţi în stradă de dimineaţa până noaptea. În primii ani, când am descoperit elasticul, am fost campioană. (Habar n-am cum ajungeau jocurile la noi pe stradă, pe atunci lucrurile interesante deveneau „virale“ în mod natural). Aşadar, campioană. Sau cel puţin eu aşa îmi amintesc, dar dacă Cireşica, Cezarina, Raluca, Andreea, Cristina, Mihaela, Anidora, Corina, Ionela sau Dorina mă pot contrazice, le poftesc! La începutul verii, principala mea preocupare era s-o rog pe maică-mea să-mi cumpere câţiva metri de elastic de la mercerie. Ştiam exact de care era nevoie, unul mai lat, nu din ăla circular, care să se rupă repede.

Stăteam noi, bietele fete, priponite în elastice, prin faţa porţii, ore şi ore, uneori mai convingeam şi câte un băiat să ne ajute, zi de zi ne perfecţionam, ne luasem chiar şi espadrile speciale, cu care puteam să executăm mai bine „bombonelele“, exerciţiile la piciorong, la picioruş sau la „calul paşte iarbă verde“.

Într-o altă vară a venit voleiul. Nu aveam o minge specială, desigur, ci o minge cauciucată, mai mare, galbenă, care făcea un sunet extraordinar de frumos când atingea asfaltul. Regulile la volei tot noi le-am intuit, nu cred că văzusem pe cineva jucând în realitate. Legam un elastic între doi stâlpi de telegraf şi ne petreceam acolo zilele pur şi simplu până la epuizare. Drama cea mare era când trecea câte un camion care să ne rupă fileul. În rest, totul era perfect.

În zilele atât de calde încât nu te puteai mişca, mergeai pe un „Flori, fete, filme sau băieţi, melodii sau cântăreţi“, dar asta mai ales dacă de faţă era şi un băiat care îţi plăcea şi sperai să „pici“ cu el în echipă. În rest, când venea seara, aveam de ales între „Raţele şi vânătorii“, „Ţările“, „Pituluşu“, „Ţară, ţară, vrem ostaşi“, „Baba oarba“ sau „Prinselea“.

Mersul pe bicicletă l-am învăţat din întâmplare, iar într-o altă vară m-am specializat în patine cu rotile (o singură pereche la 15 copii de pe strada Adrian). Toţi, absolut toţi am învăţat în vara aia să mergem cu patinele cu rotile. Rolele au venit mai târziu în viaţa mea, şi cum au venit, aşa au şi plecat.

Destul de târziu am dat şi noi, copiii, de primele semne ale tehnologiei: consolele de jocuri „Teminator“ (care erau un fel de imitaţie proastă pentru Nintendo, funcţionau cu casete, se conectau la televizor şi te făceau fericit, mai ales dacă erai fan Mario), jocurile tip „100 în 1“ (nişte chinezării gri pe care te puteai juca, de exemplu, „Râmă“), dar şi „Tamagotchi“ (un joculeţ cât un breloc, pe care trebuia să-l hrăneşti virtual zi de zi ca să nu moară. Mie mi-a murit şi nu l-am mai resetat, pentru că mi-a fost lene, dar asta e o altă poveste).

Noi, copiii de pe strada Adrian, jucam şi foarte mult Remi, table sau şah, jucam cărţi (de la „Tabinet“ la „Chems“, „Killer, predă-te“, „Toci“, „Trombon“, „Macao“, „Şeptică“ sau „Popa prostu`“). Când ne plictiseam, luam autobuzul şi ne duceam la ştrand sau la Dunăre, iar uneori, la întoarcere, cumpăram o pâine proaspătă, umpleam o sticlă cu apă rece de izvor şi veneam pe jos până acasă. Ne hăhăiam şi nu mai făceam nicio insolaţie, dar haleam toată pâinea, începând cu miezul fierbinte, beam apa şi vorbeam foarte tare.

Intram în cartierul nostru de la marginea oraşului seara, ca nişte campioni, ca nişte zeităţi minuscule şi nemuritoare, cu feţele roşii, cu părul năclăit, cu genunchii rupţi în pietrele din Dunăre şi cu ochii aprinşi de fericire. Mergeam cu toţii într-un magazin de cartier, ne luam o Cola, ne aşezam pe jos, sorbeam încet, cu ochii într-un televizor vechi, cu sufletul în dinţi, cel mai probabil în aşteptarea „Dosarelor X“. Mulder urma să se pupe cu Scully. Toate erau altfel atunci, viaţa era un pic mai adevărată şi nici prin gând nu ne trecea ce avea să vină.

Acest articol a fost publicat inițial în ziarul “Weekend Adevărul” și pe site-ul Adevarul.ro.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.