Timişoara, decembrie 2011. Mă urc într-un taxi pe la ora 21, spun adresa şi intru în filmul meu. Pornim la drum. Domnul taximetrist mă întreabă ce profesie am. Ce hobby-uri. La ce filme mă uit. Ce cărţi citesc. Răspund politicoasă şi ascultătoare. Ajungem şi la muzică. Ascultaţi manele? Nu. Dar muzică clasică? Nu ştiu ce sa zic, aş spune că nu prea, dar tonul întrebării mă face să fiu prudentă.
Browse Tag by lavinia balulescu
De ce ne e frică, cel mai frică?
Salut. Ce mai faci? Eşti fericit? Te-ai trezit dimineaţa bine-dispus şi pur şi simplu vrei ca de azi lucrurile să fie mai bune? Ghinion. Pe la ora 7.30, în aglomeraţia cea mai mare de la metrou de la Unirii, te vei întâlni cu mine. Chiar acolo, înainte de scările rulante, unde te chinui să schimbi magistrala pentru a ajunge la minunatul tău loc de muncă, acolo, în mulţimea aia de oameni absolut nepăsători şi încruntaţi, o să dăm mâna unul cu celălalt. Apoi, ştii tu mai bine ce urmează. În timp ce valul de oameni o să te poarte, vrând-nevrând, către metrou, o să începi să vezi în ceaţă. Capul tău o să se scufunde într-un borcan, urechile ţi se vor astupa şi degeaba vei încerca să îţi ţii respiraţia câteva secunde. Ghici ce? Nu are niciun efect. Apropo de respiraţie, ştii bine că nu vei mai putea să respiri. Adică da, cumva plămânii tăi vor continua să primească aer, dar Dumnezeu mai ştie cum. Căci, oricât te vei chinui, te vei îneca exact ca un peşte pe uscat.
Jurnal dintr-o lume paralelă
Mă trezesc dimineaţa la ora… De fapt, mă trezesc la ce oră vreau eu, mănânc un mic dejun alcătuit din peşte, fructe şi brânzeturi, apoi ies din cabană şi mă plimb vreo 30 de minute. Afară e temperatura aceea perfectă de primăvară – toamnă: vreo 20 de grade, un vânticel plăcut şi soare cu câţiva nori. Locuiesc într-un sat de munte în care toată lumea este drăguţă şi politicoasă, citesc in medie trei cărţi pe săptămână, port numai rochii şi, o dată la vreo cinci zile, un poştaş prietenos îmi aduce un braţ de ziare şi scrisori. Îmi petrec ziua ascultând muzică de hipsteri şi uneori, doar uneori, Pink Floyd. Dorm. Dorm foarte mult şi foarte bine. Nu am coşmaruri. Nu mi se face frică. Scriu. În satul de munte în care locuiesc eu stau şi bărbaţi, mulţi bărbaţi. Cam toţi sunt foarte înalţi, bruneţi şi, ce surpriză, cel puţin jumătate dintre ei sunt obsedaţi de Gellu Naum. Viaţa e cum ar trebui: mă voi mărita cu cel mai deştept bărbat din satul acesta, vom avea doi băieţi şi vom fi fericiţi.
Primul coșmar al unei fete cuminți
Am cinci ani. Sunt un copil liniştit, de fapt sunt cea mai ascultătoare fetiţă de pe strada Adrian. Nu ţip, nu fac mofturi la mâncare, nu sunt obraznică şi dorm câte o oră în fiecare după-amiază. Am o singură prietenă cu care mă joc zi de zi şapte mii de ore cu păpuşile, iar în rest nu mi se întâmplă nimic. În noiembrie, stau şi aştept cu sufletul la gură prima ninsoare de pe strada Adrian. Suntem vreo cinci copii în cartier, dar niciunul dintre ei nu îşi doreşte mai tare decât mine să vină zăpada. Cam asta ar fi tot ce se poate spune despre mine. Aproape tot.