Felix a fost primul om pe care l-am inventat. Aveam vreo şapte ani, iar el era fratele meu. Era cu cinci ani mai mare decât mine, era brunet, mai înalt cu un cap, avea umerii laţi şi, în ultima perioadă, îşi lăsase părul să crească. Din acest motiv, maică-mea îi făcea mereu scandal, stătea cu gura pe el să se tundă, dar el era mult prea cool. În plus, Felix era un băiat tare amuzant, mereu făcea câte o poznă pe care eu o povesteam apoi la şcoală, tot timpul spunea câte ceva haios şi era în stare de lucruri curajoase. Mă iubea foarte tare, eram sora lui mai mică şi îmi purta de grijă. Dacă cineva se lua de mine, de exemplu, spuneam imediat că o să-l chem pe frate-miu la şcoală. După-amiaza, când ajungeam acasă, el era deja acolo, îi povesteam ce zi avusesem, apoi vorbeam câte şi mai câte. Râdeam şi nu-mi amintesc să ne fi plictisit vreodată. Îşi rupsese piciorul la fotbal, în urmă cu mai mulţi ani, şi avea o ditamai cicatricea pe gamba dreaptă. În rest, Felix asculta numai muzică bună, iar prietenii lui erau cei mai frumoşi şi cei mai gălăgioşi din cartier.
Browse Tag by lavinia balulescu
Despre somn și alți demoni
Ultima dată când am dormit bine eram în anul trei de facultate. Nu-mi amintesc cu exactitate cum a fost noaptea aceea, dar îmi amintesc perfect prima mea insomnie. Trebuia să plec într-un fel de tabără de creaţie. Nimic îngrozitor, din contră, mă aştepta o perioadă de relaxare totală, undeva la ţară, într-un loc liniştit. Am stins lumina şi incredibilul s-a produs: nu am putut să dorm nici măcar o singură secundă. Indiferent ce aş fi încercat, o baie fierbinte, un film, o carte, ba chiar o plimbare în faţa blocului, nimic, dar nimic nu a fost de ajutor. A fost o noapte enormă, fără sfârşit, o noapte cât cinci milioane de nopţi, şi de atunci încolo am impresia că n-am mai dormit niciodată.
Cu bicicleta în zbor peste București
Mă urc pe o bicicletă necunoscută şi dau ture în jurul lacului, în cea mai caldă zi a acestei primăveri. O tură durează vreo şapte minute, e ditamai lacul. Mă holbez la oamenii tolăniţi în iarbă, la debarcader, la toţi cei care au sau nu au treabă, la copiii de pe trotinete şi la o femeie cu pălărie roşie. La câini. La bănci. La propriile mele picioare pedalând la nesfârşit, fără să aibă habar când o să decid eu să pun frână. Dau şapte milioane de ture în jurul lacului, până când pălăria roşie a femeii devine verde, până când oamenii se confundă cu iarba, până când trotinetele copiilor se evaporă în aerul fierbinte. Am în creier un buton cu care opresc timpul în loc. Îl apăs.
Frica de a purta moartea cu tine
Angelo şi Jennifer s-au cunoscut în anul 2005, în Cleveland, când el a aplicat pentru un post de barman la restaurantul unde Jennifer era manager. „În momentul în care am văzut-o, am ştiut că urma să mă căsătoresc cu ea“, mărturiseşte bărbatul. Între timp, cei doi s-au mutat în New York, iar el a cerut-o de soţie. S-au căsătorit în Central Park, în septembrie 2007. Cinci luni mai târziu, Jennifer a fost diagnosticată cu cancer la sân. A îndurat o dublă mastectomie, chimioterapie, radiaţii şi chirurgie reconstructivă. Cancerul a dispărut, dar a reapărut în 2010.