OAMENI

Sergiu Mitrofan: „Există atât de multă artă și frumusețe că nu pot înțelege cum de atât de multă lume e moartă pe dinăuntru“

Îl știți pe Sergiu Mitrofan. E un muzician extreeem de talentat („6fingers“ din trupa „byron“, dacă nu v-ați prins, dar v-ați prins), un excelent grafician și fotograf, amator de drumeții, pisici și biciclete, plus câte și mai câte lucruri bune. Am făcut un interviu cu el, pentru c-am fost totuși curioasă să aflu de unde vine, unde se duce și mai ales ce face acum. 

Lavinia Bălulescu: Ce a fost înainte de „byron“ și înainte de muzică și cum s-a ajuns aici?

Sergiu Mitrofan: Ca mulți alți muzicanți, a trebuit să văd întâi cum e să NU mori de foame din muzică pentru a aprecia cum se cuvine cum e, mai târziu. Am lucrat niște ani în mai multe locuri interesante, de la presă străină la antiviruși, dar s-au prins cu toții că pe dinăuntru, adânc, tot muzicant eram. Ultimul șut în fund a fost, ca de obicei, un pas înainte, pentru că a venit în momentul potrivit și am putut schimba cariera relativ ușor. Nu am neapărat regrete, poate că dacă m-aș fi apucat de muzică drept unică profesiune mai devreme aș fi fost dezamăgit și aș fi abandonat. Patria a pierdut un vajnic corporatist. Nu știu exact ce a câștigat, dar aia nu mai e problema mea, e a ei.

Spui chiar în prezentarea de pe site-ul oficial al trupei „byron“ că tu te ocupi inclusiv de grafica afișelor. Vorbește-mi despre „jocurile-puzzle «byromania»“.

Am făcut tone de grafică pentru „byron“, nu doar afișe. Fiecare album este de obicei o colecție de imagini din aceeași serie, de obicei fac câte un tablou pentru fiecare piesă. Uite, aici vinilul are avantajul de neegalat că e mare, nene, poți să faci ditamai arta. Cu CD-ul e mai greu, se pierd detalii, te chiorăști, în plus mai are un pic și dispare și el, moment în care vom trece la imagini web, să vedem atunci cum o fi, că nu pare a exista un suport universal pentru asta. Dar divaghez.

Așadar, jocul, adică jocurile, că au fost două. Mai am idei și pentru al treilea, să vedem dacă va fi să fie. Pentru moment am fost foarte plăcut surprins de numărul și mai ales de calitatea participanților, au fost mulți care le-au rezolvat, și nu erau chiar deloc ușoare, sigur au fost multe frustrări (delicioase răspunsurile unora, din ce în ce mai nervoși, înjurând din ce în ce mai colorat. Da, puteam să văd ce scriu. Da, am făcut-o special pentru amuzamentul personal). Pe scurt, primul a fost o suită de vreo 15 (parcă, nu mai știu) tablouri pe care trebuia să le rezolvi succesiv, până la final, unde câștigai ceva. Discuri prima dată, a doua oară primii au venit împreună cu noi la înregistrarea următorului DVD – Live Underground, în Salina Turda, cazare și drum plătite, experiență inubliabilă, sper. Măcar pentru frigul ăla. Al doilea a constat în ghicirea pieselor de pe albumul nostru de coveruri reorchestrate românești – Perfect.

Uite un mic exemplu: în imaginea asta (foto jos) trebuia să te prinzi că trebuie să asociezi „MOTANI“ respectiv „BLANOSI“ ochiurilor de șiret de pe bocanc (pe stânga, respectiv dreapta) și să vezi ce traiectorie descrie șiretul, notând fiecare literă. În final ieșea MSILANOITAN, pe care, după ce te enervai că ai greșit, îl recunoșteai drept inversul lui NATIONALISM, că tot e la modă. Primeai și niște indicii obscure, gen „Șiret șiret“. Ei, bine, au fost mulți care s-au prins. Avem fani deștepți. De-aia-s așa puțini.

motani

Sper ca la lansarea de pe 18 din București la Fratelli Studio (da, ăla cu pițipoance, care de fapt e cea mai mișto sală de concerte din București care nu e inutilizabil de mare cînd ele lipsesc. Nu concertele, pițipoancele) să am acolo o miniexpoziție cu lucrări ale mele legate de „byron“ de-a lungul anilor – inclusiv mozaicuri, vitralii, tablă și afișe. Vedem. Nu am pretenția că sunt și bune, nu am studii de grafician, doar experimentez și mă joc. Mie-mi plac. Multora le plac. Dar multora le place și PSD-ul, așa că, mna, luăm cu sare.

Spune-mi despre colaborarea cu trupa „Awake“ și despre evenimentele caritabile pentru răniții de la Colectiv.

„Awake“ este cealaltă trupă în care activez, e un proiect tribut „Dream Theater“ (metal complicat cu multe, multe, multe, prea multe note de ținut minte) demarat de chitaristul Cristi Gram. M-am alăturat trupei pentru că „Dream Theater“ e una din plăcerile mele de tinerețe, se cântă foarte bine (fără false modestii, șansele să găsești alți muzicanți care să aibă simultan și răbdarea și capacitatea de a învăța piesele alea sunt infime la noi), iar atmosfera e faină. Nu cred că avem așteptări, ăsta e un proiect-plăcere personală și oricum cântăm foarte rar – provenim din tot felul de trupe cu activitate intensă și e extrem de complicat să găsim timp simultan, bașca faptul că, mna, câtă lume vrea să asculte „Dream Theater“ cântat de alții? Nici măcar DT înșiși nu au adus prea mulți spectatori în România. Despre evenimentele pentru Colectiv, care sunt trei la număr și își fac concurență simultan, mai bine nu zic nimic. Am decis să participăm, participăm.

Legat de Colectiv, cum ai perceput tu tot ce s-a întâmplat atunci și după, cum te raportezi la momentul ăla, ce crezi că s-a schimbat de atunci (în afară de Guvern). Dacă s-a schimbat ceva poate în noi?

Fiind în domeniu, am avut mulți amici acolo. Unii au scăpat, alții nu. „Goodbye to Gravity“ îmi plăceau, aș fi putut fi acolo. Am auzit vreo patru povestiri secundă cu secundă de la prieteni care au fost înăuntru și nici nu vreau să-mi amintesc. A fost un coșmar care are șanse mari să se reîntâmple. S-au schimbat unele lucruri, insuficient aș zice. Acum s-a uitat, vin alegerile, se pregătesc făina și uleiul electorale, avem alte pisici de biciuit, vorba francezului. În fond, cei mai afectați de vânătoarea de vrăjitoare post Colectiv am fost, paradoxal, tot noi, ăștia, undergrounzii, care cântăm în mod normal în genul ăla de cluburi (lăsând la o parte faptul că respectivul loc era unul din cele «faine», nicidecum o hrubă normală, sigur, mai puțin în caz de incendiu). Mai precis, timp de cam jumătate de an, n-ai avut unde să cânți. S-a cam făcut foamea, s-au mai deschis din cele închise, dar parcă tot nu s-a ajuns încă la numărul de locuri pre-Colectiv.

Evident că statul, dragul de el, n-a făcut o altă sală între timp. E mult mai simplu să închizi fără să pui nimic în loc. Iar povestea cu teatrul nou de operetă din spatele Bibliotecii, care stă închis de doi ani pentru că n-a avut niciodată aviz ISU, e de râsul curcilor. Senzația generală e că, de fapt, ce s-a schimbat într-adevăr e cuantumul șpăgii și timpul de așteptare pentru obținerea avizului, dar probabil exagerez. Ei, măcar am scăpat temporar de Marele Plagiator și au început să cadă și stele din General Sprâncene. Tot e ceva. A, și nu cred în mâini criminale. Acolo era nevoie de competență să iasă atât de rău.

Pic du Midi de Bigorre - Apus, panorama
Pic du Midi de Bigorre – Apus, panorama

Cum a receptat publicul noul album, ce feedback ați avut și ce concerte aveți în următoarea perioadă?

Cumva surprinzător pentru mine, se pare că ultimul album, Eternal Return – care e și cel mai hai să-i zic indigest, deși nu e cuvântul potrivit – e cel mai bine vândut. Nu știu, nu înțeleg cum funcționează succesul. Noi lucrăm la un material, fie el audio, video, grafic, orice, până ni se pare că e bine și ne place, după care fingers crossed și-om vedea cum e primit. Sigur, aparatul de vânzări își face treaba și avem noroc de profesioniști aici. Dar cum anume ar trebui să sune produsul ca să fie „hit“, asta nu cred că vom afla vreodată. Poate și pentru că nu vom avea vreodată un hit în sensul adevărat.

În momentul ăsta am început turneul aniversar de 10 ani. Deja Sibiu, Brașov, Cluj, urmează multe altele. De data asta cântăm în formulă de cinci plus un cvartet de coarde – „Muse Quartet“. Am vrut să sărbătorim cifra asta rotundă cu un show special, proiecții originale, lumini, reorchestrări. Judecând după reacții – la Cluj a fost nebunie – am cam nimerit-o. Nici nu-ți pot descrie ce simt pe scenă la un astfel de show, totul e foarte încărcat de amintiri, senzații, sunete, e cumva o stare hipnotică. Dar de-aia de bine, fără dragoni pe pereți. Varză, nu timbru.

Lucrați la ceva acum?

Tocmai am terminat încă un proiect mare grafic/muzical, pentru 10 ani de „byron“ am decis să scoatem împreună cu Universal Music și un boxset cu reeditările albumelor, cu ceva remasterizări și un disc plin până-n buză cu piese bonus pentru fani disperați. O întreprindere mărișoară, 11 CD-uri, o cărticică-jurnal și toate copertele albumelor refăcute din metal, ocazie cu care m-am jucat cu ambosarea (care nu, nu înseamnă avansare ierarhică) – pentru că e vorba de aniversarea de tinichea. M-am distrat ceva. Abia aștept să văd ce iese din tipografie zilele astea.

Lupul
Lupul

Știu că muzica e ceva din familie, că nu doar tu, ci și sora ta cântați la pian de mici. Povestește-mi cum s-a ajuns la asta, cine a fost cu ideea, dacă v-a plăcut de la început sau dacă a fost și chinuitor în vreun fel.

Sigur că dacă spui că faci pian de la cinci ani jumătate înseamnă că ai noștri, potențiali părinți de copii supradotați (nu se știe niciodată, mai bine verifici orice), ușor descumpăniți de lipsa acută de materii opționale în 1981, au ales să mă dea la pian înainte să fiu la școală, pentru că știam deja să citesc și să rezolv integrale și exista un risc ridicat să devin dușman al poporului înainte să fiu eligibil pentru pușcărie, ca un om normal – bancuri cu Ceaușescu reproduceam deja, spre oroarea tuturor.

Așa că am fost blagoslovit cu cursuri de pian și o profesoară minunată, Pușa Andreescu, care m-a ajutat să descopăr „Do e-o doamnă cam grăsană/ Re un rege mustăcios“, omițând să-mi spună că procesul de strunjire a acestui mic comunist de mare viitor se făcea cu produse ale capitalismului putred din „The Sound of Music“. Cred că un profesor bun e esențial la început – prin bun înțelegînd capabil să te facă să treci de exercițiile nesfârșite de digitație și de teoria îngrozitoare pentru un preșcolar și, în loc să vrei să arunci pianul pe geam, să-ți vină să reproduci cântecele de la radio (1981, da?). Momentul în care ieși din bucla partitură – nervi – riglă peste degete – urlete și treci la „Wow, mamiiiii, uite, pot să cânt «Oh, Susannah»“ este poate cel mai important, pentru că cei mai mulți nu ajung niciodată la el. Poate pentru că nu au cunoscut-o pe Pușa, poate că nu i-au avut pe ai mei să-i forțeze să cînte la pian. Soră-mea i-a avut și nu l-a făcut, deși încă mai cântă foarte bine tot felul de Chopin-uri. Nu știu, e ceva înăuntru.

Eu le sunt recunoscător tuturor. Un copil nu prea știe ce vrea la vârsta aia, dincolo de plăcerile imediate, iar învățarea unui instrument, fie el și pianul, categoric nu e una din ele (oh, micii violoniști, toată lumea îi iubește prin vecini). Oricum nu-mi amintesc dacă îmi plăcea sau nu la început. Mă aștept să nu.

Gibraltar - Coborire cu macaci
Gibraltar – Coborire cu macaci

Poate sunt oameni care încă se întreabă: de ce „6fingers“?

Încerc să mă transform în 6 în ultima vreme. E o poreclă dată în glumă acum mulți-mulți ani, suna bine atunci, acum e cam, nu știu, too much. Pe vremuri eram înnebunit – ca toți puștanii – după superrapidități pe clape sau chitară, știam tot felul de Yngwie Malmsteen-uri pe clape, unele chiar și la chitară, mna, autodidact, dacă stăpânești un instrument, e mult mai simplu dup-aia. De aici porecla, după care am ieșit pe scenă, am început să fiu mai cunoscut și n-am mai putut să scap de ea. E drept că e mult mai ușor de reținut (și de dat autografe), dar conține pe undeva niște autolaudă de care mi-e un pic jenă. Ei, n-o să mor, artiștii, cu cât sunt mai ticăloși și mai plini de sine fără motiv, cu atât au mai mare succes, parcă. O doză sănătoasă de autoironie nu strică niciodată, în fond „6fingers“ poate însemna că folosesc doar 3 degete pe mână.

Cum decurge o zi obișnuită din viața lui Sergiu Mitrofan, una în care, să zicem, nu are concert?

Sergiu Mitrofan se scoală după 12 și încearcă în fiecare zi să facă/afle ceva nou. Nu-mi pot imagina acum viața fără net și sper că setea asta o să mă urmărească până la adânci bătrâneți. Există atât de multe lucruri fascinante, atât de multă artă și frumusețe la care avem acces incredibil de ușor acum, că nu pot înțelege cum de atât de multă lume e moartă pe dinăuntru. A, și îmi doresc fără succes să mă despart de gaura fără fund numită Facebook, unde, din fericire, pe lângă răutate și prostie și intoleranță fără margini există pisici și Oameni.

Staffa Island, panorama
Staffa Island, panorama

Știu că ești un fotograf extrem de pasionat. Care e cel mai intens lucru pe care l-ai fotografiat vreodată?

Sunt un pozar amator destul de pasionat, da, dar nu am pretenții sau ceva. În general fac foto de peisaj, așa, wallpaper, panorame, zaharină, uau. Am norocul să călătoresc destul de mult și să ajung din când în când în zone absolut extraordinare (pentru noi, desigur. Probabil că și România e un loc incredibil pentru alții, dar e mai greu s-o vezi așa trăind în ea). Nu am topuri de-astea, n-am copii scoși de sub dărâmături sau atacuri talibane. Pot doar să împart cu voi momente de grație ca întâlnirea rarissimă cu un lup în libertate în România, un apus incredibil la 3.000 m în Pirinei, niște ursitoare blănoase pe stâncile Gibraltarului, un lac de acid pe un vulcan activ din largul Noii Zeelande (foto jos) unde nu ajunge mai nimeni, o insulă suprarealistă din Scoția, o balenă în izolarea extremă și lumina specială a nordului Islandei și câte și mai câte…

White Island - Lacul de acid clorhidric
White Island – Lacul de acid clorhidric

Se poate trăi din muzică în România? Financiar, nu spiritual. Voi puteți face asta?

Mă număr printre fericiții care au un job pe care îl adoră, deși nu e nici ușor, nici sigur, nici măcar bănos. Iar de pensie, ce să mai vorbim. Înainte de a fi invidiați, oamenii din muzică ar trebui studiați un pic. Unii dintre noi au și alte ocupații – toate în domeniul artistic însă. Ce să zic, n-o să ne îmbogățim niciodată din stilul ăsta muzical, dar probabil nu vom muri nici de foame pe termen mediu. În rock suntem însă într-o companie restrânsă de norocoși, sunt conștient de asta. Încăpățânarea de a continua atâția ani plus un manager competent, asta trebuie să fi fost. O trupă crește foarte greu și majoritatea abandonează înainte să reușească să ajungă undeva. Nivelul acceptabil al „undeva“-ului ăsta, însă, e alegerea personală a fiecăruia. Eu, unul, respect orice om care alege să facă muzică neprostituată în condițiile astea, bine, prost, cum știe el/ea. Pentru că acum știu cât de greu e, cât de mult durează și cu ce sacrificii. Poate și de-aia mi se par penibile rivalitățile de culise dintre muzicanți, suntem toți vai de capul nostru, dar ținem coada sus.

Există vreo întrebare pe care ți-ai fi dorit să ți-o adreseze jurnaliștii și pe care până acum n-ai primit-o?

Haha, ezit între „de ce dracului mai ești aici și cât mai durează?“ și „te-ai gândit din ce-o să trăiești când n-o să mai poți cânta/ai succes?“, dar nu am încă răspunsurile, așa că nu le cer.

Ce face Sergiu Mitrofan într-o lume paralelă?

Cu siguranță ceva ce-i place tare. Poate e fotograf, poate e călător, poate e mountainbiker… Am încredere că se bucură tare și nu se plictisește niciun moment.

AFLAȚI MAI MULTE DESPRE VIITOARELE CONCERTE ALE TRUPEI BYRON.


CREDIT FOTO: Prima fotografie a interviului – Naluca Photography. Restul fotografiilor sunt semnate de Sergiu Mitrofan.


Leave a Reply