OAMENI

INTERVIU Lucian Dan Teodorovici: „Am trecut prin boală așteptând întâmplările pentru a le putea transfera în proiectul meu literar“

lucian dan teodorovici 2

Scriitorul Lucian Dan Teodorovici și-a lansat recent volumul „Cel care cheamă câinii“ (Editura Polirom), o carte extrem de puternică, în care autorul își povestește lupta cu cancerul. Dincolo de a fi o mărturie oarecare a unei perioade dramatice, cartea e foarte greu de descris în doar câteva propoziții și reușește să trezească în cititor cele mai confuze sentimente, de la tristețe la entuziasm. Am vorbit și eu cu Lucian Dan Teodorovici despre ce a însemnat scrierea acestei cărți. Și bine am făcut.

Lavinia Bălulescu: În ce fel te-a ajutat scrierea volumulul „Cel care cheamă câinii“?

Lucian Dan Teodorovici: Din experiența proprie, unul dintre lucrurile cele mai importante pentru un bolnav, indiferent de boală, e acela de a-și studia mai puțin pereții camerei și a-și lăsa în felul acesta mai puțin gândurile să se concentreze asupra situației în care se află. E vital, cred, să-și facă proiecte, să-și imagineze ce va face după ce se va termina totul. Cartea asta a fost un proiect pentru mine. Mi-a oferit șansa de a-mi privi afecțiunea din punct de vedere literar. M-a ajutat s-o gândesc mai degrabă ca pe-o narațiune de care aveam nevoie pentru a-mi include în ea personajele și stările. Așa încât inclusiv ședințele de chimioterapie am început să le adun în mine în folosul unor capitole ale cărții, iar stările mele din timpul lor le-am transformat în momente literare. Pare un pic de nebunie în ce spun, dar tipul acesta de nebunie mi-a fost necesar și a fost esențial pentru psihicul meu. Am trecut prin boală așteptând întâmplările pentru a le putea transfera în proiectul meu literar. Or, asta m-a ajutat să zâmbesc mult mai des, îmi închipui, decât ar fi făcut-o alți oameni într-o asemenea situație.

Ai avut ezitări în decizia de a publica această carte? S-au dus lupte interne?

Din păcate, atunci când am dat-o editurii, nu. Am bănuit la un moment dat că voi avea ezitări, le-am trecut, cred, și într-un pasaj din carte. Dar, când am terminat-o, am trimis-o imediat unor prieteni, scriitori sau critici literari, pentru o opinie. Toate aceste opinii s-au sfârșit cu îndemnul: public-o, merită. Așa încât am trimis-o la editură fără să-mi mai fac prea multe griji. Și nu mi-am făcut griji reale până în ziua lansării cărții în Cluj. Când, venind clipa în care a trebuit să iau eu cuvântul, vorbele mi-au fost însoțite de emoții uriașe și, permanent, de gândul că nu am ce să spun, că nu e corect să vorbesc în fața atâtor oameni despre o chestiune, până la urmă, atât de intimă. Și tot abia în timpul acelei lansări m-am gândit că sunt nenumărați oameni în situația mea, care își poartă stoic și cu discreție boala. Așa încât cuvântarea aceea, oricum scurtă, a fost și destul de jenantă: toate ideile despre literatură au dispărut, n-am găsit altceva de spus în afara unor mulțumiri și a unor răspunsuri reținute și ezitante la întrebări.

A fost și momentul în care mi-am dat seama că n-aș mai vrea ca volumul să fie pe piață sau măcar n-aș mai vrea să fiu pus în situația de a vorbi eu despre el. Sigur că, între timp, am trecut peste acea extremă, m-am resemnat cu gândul că el există și că, până la urmă, ar fi nedrept față de cititori să mă ascund undeva, să uit de carte și să refuz orice alt eveniment public. Și ar fi nedrept inclusiv față de editură. Nu mai sunt într-atât de reținut, până la urmă e vorba totuși despre literatură, chiar dacă una autobiografică. Și-apoi, sunt multe cărți autoficționale în literatura noastră contemporană în care autorii merg chiar mult mai mult decât am făcut-o eu în propria intimitate. Sigur, fiind autoficțională, se pot „salva” prin asta. Pe mine ficțiunea nu mă ajută în nici un fel, pentru că o recunosc chiar și în carte: povestea mea e una reală. Dar rămâne o poveste literară. Și deocamdată asta e supapa care-mi permite să fac lucrurile pe care le face aproape orice scriitor: să promovez cartea, să mă întâlnesc cu cititorii ei.

coperta

Care au fost reacțiile oamenilor care au citit cartea până acum? Te-au căutat cititorii? Necunoscuții? Dar cunoscuții care nu știau prin ce ai trecut cum au reacționat? Te întreb pentru că o primă pornire foarte sinceră a unui necunoscut care citește cartea asta ar fi și să te caute, să îți vorbească, să îți povestească, să întrebe etc.

Au fost oameni care au reacționat emoțional, sigur că da. Datorită Facebook-ului, m-au contactat diverși cunoscuți sau necunoscuți, am primit mesaje extraordinare, care m-au emoționat și pe mine foarte mult. Iar cunoscuții care nu știau, și au fost mulți, m-au pus uneori într-o situație pe jumătate amuzantă, pe jumătate jenantă: unii dintre ei veneau cu scuze pentru că m-ar fi deranjat în vreun fel sau altul cu două, cu trei, cu cinci luni în urmă. Evident că nu mă deranjaseră în nici un fel, evident că nu aveau nici urmă de motiv să reacționeze așa. Dar sigur că atunci când afli dintr-o carte că tu ai vorbit cu omul respectiv în perioada bolii, că i-ai cerut eventual o întâlnire, iar el a venit, comportându-se firesc, sau alte situații de genul acesta, îți faci probleme. Și eu mi-aș fi făcut în locul lor, înțeleg foarte bine. Dar, de fapt, lucrurile par mult mai dramatice decât au fost în realitate. Viața e perfect normală chiar și atunci când te afli sub chimioterapie sau radioterapie, mai puțin în anumite zile, cele imediat următoare unei ședințe de tratament. Și normalitatea asta, banalitatea asta îți fac bine, de fapt, nicidecum nu devin o problemă.

Apropo de reacții, ai avut până acum vreo reacție din partea vreunui medic din Iași? Întreb asta pentru că tu povestești în carte la un moment dat că decizi să nu te tratezi în Iași, ci în Cluj. Dar vreo reacție din partea unui cadru medical sau a unui pacient din Cluj?

Nu, deocamdată nu am primit nici o reacție de la medicii care s-ar putea recunoaște în carte, fie în sens pozitiv, fie negativ. Medicului din Iași căruia îi dedic chiar un capitol special, fără a-i da numele, am ținut să-i las un exemplar la spitalul la care lucrează. Am sperat ca măcar acum să vină cu minime scuze, mai ales că numărul meu de telefon există în datele spitalului. Nu a făcut-o, ceea ce-mi arată încă o dată că indiferența domniei sale e totală. M-au întrebat mai mulți cititori ai cărții de ce nu i-am dat totuși numele, în idea că un asemenea medic, cu un asemenea comportament, care poate duce la moartea unor oameni, printre care m-aș fi aflat și eu dacă aș fi rămas în îngrijirea domniei sale, ar trebui să fie cunoscut, ca alți eventuali pacienți ai săi să știe cu cine au de-a face. N-am vrut s-o fac în carte, mi s-a părut revanșard și nu se prea potrivește cu felul meu de a fi. Pe de altă parte, îmi tot pun întrebarea dacă măcar acum n-ar trebui s-o fac, tocmai pe considerentele amintite. Altfel, m-aș bucura să am o reacție de la medicii din Cluj, de la tot personalul medical de acolo, care au fost extraordinari. Dar nu țin neapărat, oricum le sunt și le voi rămâne extrem de recunoscător.

lansare4

Povestești la un moment dat, în carte, că ai un folder unde ții toate “eșecurile”, tot ce scrii și despre care apoi te gândești că nu ar trebui să vadă lumina tiparului. Ai avut momente în care te-ai gândit să transferi acolo și “Cel care cheamă câinii”?

Am transferat acolo zeci de pagini din „Cel care cheamă câinii”. Pe parcursul scrierii, sigur că m-am gândit de mai multe ori să renunț. Din diverse motive. Dar la finalul ei am scos doar ceea ce mi s-a părut, în acel moment, că nu rezistă deloc.

Momentul tău “declanșator” în ceea ce privește scrierea cărții pare fi acela în care, aflat la Cluj pentru tratament, descoperi pe stradă aruncată o pancartă, “Writing is the only way of life”. Este scrisul pentru un scriitor singurul fel a fi? Sigurul mod de viață?

Păi, în întreaga carte vorbesc, de fapt, despre asta. Despre felul în care văd eu scrisul, literatura în general. Sigur că n-am cum să cred cu adevărat că scrisul e singurul mod de viață, din moment ce am pasaje întregi în care neg ideea. Cred însă că, pentru un om care și-a făcut o pasiune din literatură, ea poate deveni foarte folositoare măcar în anumite momente, dacă nu întotdeauna. Iar asta e de-a dreptul o banalitate. Cred în pasiune, aș zice, oricum s-ar manifesta ea, indiferent de domeniu. Și cred că pasiunea îți poate deveni singurul mod de a trăi. Dar ideea asta ar merita dezvoltată poate într-un întreg eseu, e greu de susținut într-un răspuns simplu, în cadrul unui dialog.

lansare 2

La un moment dat aduci în discuție ceva ce s-ar putea numi “banalizarea cancerului” (inclusiv – dar nu numai – momentul în care te întrebi cum ți-ar putea influența diagnosticul finalul cărții). Cum vezi lucrurile acum, de la distanță?

Cred că depinde de persoană, de felul în care privește viața, de temperament, de psihic. Cancerul poate fi banal, dacă pornești de la idea că te vei vindeca. Și dacă ești chiar convins că asta se va întâmpla în cele din urmă. Pentru că vei privi totul ca pe un proces normal, obligatoriu de parcurs către acel rezultat final favorabil. Eu am știut că trebuie să suport efectele chimioterapiei și ale radioterapiei pentru că la un moment dat, datorită acestor tratamente, voi fi în mod cert bine. Și, privindu-le astfel, le-am considerat simple necazuri de traseu. Or, necazuri, de orice fel ar fi ele, se mai întâmplă în viața unui om. Uneori se întâmplă atât de des încât le incluzi în banalitate. Dar perspectiva asupra întregului contează, iar eu am o viață bună, așa cred, prin urmare momentele mai puțin fericite sunt doar momente și atât.

Da, din punctul ăsta de vedere e destulă banalitate inclusiv în boala asta. Altfel, să nu se înțeleagă c-o desconsider sau că nu-i înțeleg pe bolnavii care reacționează altfel. Am întâlnit, în perioada din urmă, multe situații extrem de diferite. Și le-am înțeles pe toate, numai că, dacă mi-aș permite un sfat, desi nu-s chiar îndreptățit să mi-l permit, i-aș spune oricui i se pune un asemenea diagnostic să fie convins că nu va muri. Să-și refuze gândul ăsta, spaima asta. Dar, repet, dacă eu am trecut prin boala asta, nu înseamnă că am devenit specialist în psihologia ei și că-mi permit de acum să-i învăț pe alții. Eu îmi permit doar să vorbesc despre mine.

lansare

Un mic exercițiu. E ceva ce ai face altfel în tot acest parcurs, în toată această recentă perioadă complicată a vieții tale, dacă s-ar putea?

Evident că nu. Vrei să-ți spun sincer ceva? N-a fost tocmai o perioadă rea. Am stat liniștit câteva luni, fără stresul cotidian, am scris, am slăbit într-o anumită măsură (ceea ce-mi doream de multă vreme), am citit mult – în sfârșit am apucat s-o fac în liniște și, mai ales, după propria poftă. Da, mi-a fost și rău, dar se mai întâmplă să-ți fie rău și fără chimioterapie. N-am ce regreta. Poate regret doar că am albit puțin și mi s-a cam rărit părul, dar lucrurile astea oricum nu le pot schimba. Iar spre finalul perioadei m-am ales și cu o carte nouă… Cu toate reținerile pe care le am față de ea, măcar am reușit să scriu ceva după mai bine de șase ani.

Deși cartea ta nu-și propune nici pe departe să fie acel gen de carte motivațională, într-un fel este, fără să vrea. Dacă, prin absurd, te-ar căuta un om care a aflat recent că are cancer și te-ar ruga totuși să îi dai un sfat sau trei sfaturi ca să treacă mai ușor peste asta, ceva care să îl ajute în vreun fel, ce-ai spune?

I-aș face o rugăminte, ba chiar l-aș implora să nu cumva să recurgă la sugestiile unor „binevoitori”, influențați de diverse manipulări publice transformate-n mituri, de a refuza tratamentul prescris de doctori și de a apela la așa-zisa medicină alternativă, la tot felul de soluții abracadabrante, doar din teama de chimioterapie și radioterapie. Da, tratamentul e foarte dificil. Dar eu sunt convins că e singurul acceptabil, singurul care te salvează. Nu cred în ceaiuri, în ierburi, în vindecători. Știu, mi-am asigurat, spunând asta, zeci de comentarii negative, poate chiar înjurături, căci se practică așa ceva pe diverse forumuri. Dar mi le asum, căci eu n-am cunoscut în viața mea o singură persoană care să se fi vindecat de cancer altfel decât urmând tratamentele prescrise de medici. Veți citi pe forumuri despre diverse alte soluții, veți auzi povești, veți citi chiar mărturii de genul: am făcut două sau trei ședințe de chimioterapie, nu am suportat, am trecut pe ceaiuri, iar azi sunt bine. E ridicol: nu ceaiurile l-au făcut bine pe acel om, e mai mult decât probabil ca asta să se fi întâmplat chiar în urma acelor două-trei ședințe de chimioterapie.

Mi-a recomandat și mie cineva să renunț la chimio, să fac tratamente alternative. I-am răspuns cam așa: „Statisticile la nivel mondial arată că, în funcție tipul de boală și de stadiu, sunt între 50% și 90% șanse să te vindeci de cancer dacă faci chimioterapie sau radioterapie. Ce statistici îmi puteți da dumneavoastră pe tratamentul pe care mi-l propuneți?”. Mi s-a răspuns că nu statisticile te salvează, ci credința. OK, dar eu pot să am credință și făcând chimioterapie și radioterapie, nu mă împiedică nimeni. În plus, știu că, urmând calea asta, am șanse statistice mari, deci credința mi-e o dată în plus ajutată de rațiune. Sunt chiar revoltat că există persoane publice, cu impact în societate, care-și permit să vină cu așa-zise argumente în favoarea unor tratamente realmente penibile, punând medicina adevărată sub semnul unor interese meschine.

Din punctul meu de vedere, acești oameni sunt criminali și nu mă feresc deloc s-o spun. Sunt criminali și sunt șocat că nu există legi care să-i pedepsească. Pentru că opinia lor, o scriu și-n carte, ajunge și la oameni mai puțin informați. Iar aceștia iau uneori decizii dezastruoase pentru ei înșiși, din cauza unor așa-zise vedete care-și permit să vină cu aberații de genul ăsta în spațiul public. O zic din nou: mă revolt că nu există legi împotriva lor. Căci aici nu mai e vorba despre libertatea de exprimare. Dar subiectul e sensibil pentru mine și, iată, cred că m-am înfierbântat prea mult, așa încât aș prefer să revenim la literatură.

lansare 3

L-ai mai văzut în ultima vreme pe omul care trece prin cartierul tău “chemând” câinii de care se teme?

De câteva ori, da. Dar, parcă pentru a-mi face în ciudă, trece tot mai rar. Dacă m-ar pune astăzi cineva să dovedesc că e vorba despre un personaj real, mi-ar fi greu s-o fac. Nu l-am mai văzut de cel puțin o lună. Poate pentru că mi-am schimbat eu programul, ar fi și asta o explicație.

Lucrezi la altceva acum?

Da, dar nu e vorba despre un proiect personal. De o vreme sunt director al Muzeului Național al Literaturii Române din Iași și, pe lângă diverse alte treburi administrative, pregătim o nouă ediție a FILIT. După ce la primele două ediții am contribuit în calitate de coordonator de programe, iar la următoarele două am stat deoparte, am revenit acum ca manager al festivalului. Pregătim deci FILIT-ul și, curând, vom începe comunicarea publică, iar noi avem speranța că ceea ce vom transmite îi va face mulți oameni să-și ia concediu în perioada 4-8 octombrie, pentru a veni la Iași. Mai multe nu spun încă, dar m-ai întrebat despre un proiect și pot spune că, din toate punctele de vedere, ăsta e un proiect în care ne implicăm aici, la M.N.L.R., din tot sufletul, mulți oameni. Sigur, sunt multe alte lucruri frumoase la M.N.L.R., și pe ele ne vom strădui să le comunicăm cât mai bine, pentru că merită. Însă știu că veștile despre FILIT sunt așteptate, așa încât, în perioada asta, le pregătim cu mare atenție.

Trei lucruri care pot să-ți facă ziua mai frumoasă?

Încropita mea grădină de legume de maximum 15 metri pătrați; pomii pe care i-am plantat anul trecut; pădurea din fața casei mele. Mă refer la lucruri, căci despre ele am fost întrebat. Sunt însă mulți oameni care-mi fac ziua mai frumoasă, de la familia mea, la prietenii și colegii mei.

Ce face Lucian Dan Teodorovici într-o lume paralelă?

Știu totul despre el. E fotbalist. Are de asemenea 41 spre 42 de ani, dacă tot e o lume paralelă, dar să-l vedeți pe teren: are mai puțin cu vreo 20 de kg decât Teodorovici din lumea asta și, precum Roger Milla la Campionatul Mondial din Italia, încă zburdă pe teren în echipa lui Dinamo, i-a dat de curând trei goluri FCSB-ului, a devenit campion cu echipa la care e legitimat de când avea 17 ani și al cărei suporter a fost încă din copilărie. S-au bătut pe el, la un moment dat, Barcelona și Real Madrid și, deși are o anumită simpatie pentru Real, a refuzat categoric, căci nu și-a dorit niciodată să joace în altă parte decât la Dinamo. Și am uitat să mai spun ceva important: ambii lui băieți nu i-au urmat cariera fotbalistică, ci îi susțin cealaltă pasiune sportivă: au mers spre tenis încă de când aveau 4 ani. Acum, având 21, sunt pe locul 1 și locul 2 mondial. Este un alt tenisman, Novak Djokovic pe numele li, care, din când în când, mai reușește să câștige câte un meci în fața lor, dar altfel mai pierd doar când se nimerește să joace unul împotriva celuilalt.

Are și un secret Teodorovici din lumea paralelă: a fost toată viața fotbalist, e adevărat, dar între timp, deși se preface că ascultă cu plăcere manele în vestiar alături de colegii lui, când ajunge acasă, citește destul de mult, ascultă muzică ceva mai bună, în plus a scris, neștiut de nimeni, câteva cărți ținute la sertar. Căci pasiunea lui imensă, alături de fotbal și tenis, e literatura. Chiar zilele astea i-a dat un interviu unei domnișoare pe nume Lavinia Bălulescu, care în acea lume paralelă e foarte pasionată de fotbal, a scris cărți pe tema asta și lucrează pentru un ziar de sport. Și a fost întrebat așa: „Ce face Lucian Dan Teodorovici într-o lume paralelă?”. Iar el a răspuns în felul următor: „Știu totul despre el. E scriitor, are vreo 20 de kilograme în plus, a publicat câteva romane, unele i-au fost traduse în diverse limbi, iar de curând și-a lansat o carte nouă”. Cam așa stau treburile cu lumile astea paralele… Doar că, măcar din când în când, e mai bine să stăm în lumea noastră și să îndrăznim chiar să fim mulțumiți de ea, căci ne oferă destule.

SURSE FOTO: Andi Spot

Aflați mai multe despre volumul „Cel care cheamă câinii“ pe site-ul Editurii Polirom.


3 Comments

  • Reply

    Bookish

    May 31, 2017

    Chiar azi am terminat cartea. M-aș fi așteptat cumva să găsesc mai multă profunzime, mai multe gânduri legate de transformările emoționale prin care a trecut autorul. Sunt multe capitole “banale” și oarecum plictisitoare despre pendularea între spitale și tratamente, ceea ce mi se pare că nu prea interesează pe un cititor, ci doar pe oamenii apropiați.

    • Reply

      Lavinia Bălulescu

      May 31, 2017

      Sigur, e un mod de a privi lucrurile. Dar mie de exemplu îmi place enorm că nu mă încarcă, la fel cum fac alte miliarde de scriitori, cu pendularile emotionale. Chiar ma bucura un alt fel de a vedea lucrurile, un alt mod de a le prezenta. E o perspectivă neasteptata, plină de speranță. Pe scurt, mie mi-a plăcut mult 🙂

  • Reply

    Bookish

    May 31, 2017

    Da, faptul că oferă o viziune pozitivă mi-a plăcut și mie, dar mulțimea de detalii spitalicești (mai ales în partea de început) au făcut lectura cam aridă.

Leave a Reply