OAMENI

INTERVIU Adrian Georgescu: „Nu va veni războiul, dar cred că va veni frica“

foto pt blog - adrian georgescu interviu - semnata m vakulovski

Prozatorul Adrian Georgescu și-a lansat recent romanul „Exitus“, publicat la Editura Polirom. Cartea spune povestea lui Milo, un băiat care își pierde părinții de mic și care își petrece o parte din copilărie în apropierea unui crematoriu pentru săraci. Viața lui Milo într-o lume distrusă de ororile războiului este una surprinzătoare, brutală, sălbatică și care duce în cea mai neașteptată direcție posibilă. Am vorbit și eu cu Adrian Georgescu depre literatură, filme, jurnalism și lumi paralele. 

LAVINIA BĂLULESCU: Am citit interviul pe care ți l-a luat Andrei Crăciun și, la capitolul „influențe“, am văzut acolo Faulkner și Cormac McCarthy. Totuși când am citit „Exitus“ am mirosit numai Marquez și iar Marquez, îți spun și ce: „Toamna patriarhului“, mai ales în ceea ce privește descrierile. Ăsta a fost feelingul meu. Ce crezi despre asta?

ADRIAN GEORGESCU: Se întâmplă așa, cred eu, pentru că toți aceștia au fost mari povestitori, extraordinari creatori de lumi, dar și oameni cu un formidabil instinct al scrisului. Pentru ei, era ca o a doua piele. Eu nu știu dacă am am mari calități în acest domeniu și cu siguranță n-am făcut ateliere de scris, dar am una care mă ajută foarte mult, deși nu e aparent legată de asta. Am ureche muzicală și îmi place muzica, scriu întotdeauna ascultând ceva, de obicei jazz, industrial sau post-punk. Când citesc, deseori o fac repetând în gând și muzicalitatea frazei și structura ei se imprimă ca pe un disc de patefon în mintea mea și rămân fosilizate acolo. Variațiile acestea de ritm, de ton, de structură, de lungime, de topică, ajungi să le asimilezi.

Eu am învățat instinctiv, din muzică, ceea ce am descoperit că spun mulți instructori ai scrisului la cursuri, că trebuie să variezi mereu ceva. Chiar să greșești, într-un anume sens. Miles Davis spunea că nu există notă greșită, pentru că greșeala o dă nota de după (de altfel, își încuraja muzicienii din trupă să riște și chiar să greșească). Deseori, ceea ce ne place într-o scriitură vine din aceste variații.

Mai e și ceea ce citești în timp ce scrii. După Faulkner, care pentru mine e Dumnezeu-Tatăl al literaturii, a venit McCarthy, cu formidabila lui detașare, căci, dacă la Faulkner simți că-și iubea personajele, indiferent cât de abjecte ar fi fost, Cormac îți dă permanent senzația că nu-i pasă de ele și nici de tine, cititorul. „Meridianul sângelui” a lui McCarthy m-a răvășit, am citit-o de vreo opt ori, și în română, și în engleză. Apoi, la un moment dat, Exitus fiind scris pe durata a aproape cinci ani, l-am reluat pe Marquez și, fără să-mi dau seama, m-am trezit încercând să scriu în felul lui luxuriant. E ceva care se întâmplă fără să vrei, ca atunci când fredonezi o melodie pe care o auzi, fără să-ți dai seama. Mai ales în secvența umilirii cavaleriștilor sau spre sfârșitul cărții, în azilul de bătrâni.

Am o mare curiozitate: ai văzut filmul „Swiss Army Man“? Știu că filmul a apărut în România pe la finalul anului 2016, atunci când probabil cartea ta era gata. Întreb asta pentru că mi se pare interesantă asemănarea subiectului filmului cu un aspect al cărții, momentul în care personajul tău principal, Milo, se împrietenește cu un copil mort. E o parte foarte intensă a cărții tale. Dacă nu ai văzut filmul probabil ar trebui să-l vezi.

Nu am văzut filmul, îl pun pe lista de must see. Am început să scriu la Exitus prin 2012, deci nu au legătură. Întâmplarea asta se leagă de o veche obsesie a mea: aceea de a nu a plagia din greșeală sau din ignoranță. De pildă, după ce mi-am fixat definitiv tema și scrisesem câte ceva din începutul cărții, mi-am amintit că, timp de vreo 40 de ani, văzusem în bibliotecă cartea lui Goffredo Parise, „Băiatul mort și cometele”, pe care n-o citisem însă niciodată. În Colecția Globus a apărut cartea. Mi-am zis: „La norocul meu, să vezi că e despre ce am scris și eu!” și m-am apucat să o citesc. Din fericire, era despre altceva.

Cât timp ai lucrat la carte? Ai vreun tabiet, anumite ore la care lucrezi, sau pur și simplu e cum e? Lucrezi cu un plan sau iese ce iese?

Vreo cinci ani. Nu m-am grăbit. Simțeam că, după prima, „Câteva sfârșituri de lume”, nu eram încă pregătit pentru schimbarea de stil pe care o doream. Apoi, o carte se scrie cumva și singură, vine pe lume și când vrea ea. În acest lung răstimp, am citit mult în paralel și, mai ales, am recitit. Cum spuneam, sunt autodidact în tot ce încerc și încerc mai degrabă să „fur”, să prind din zbor, decât să asimilez ca la școală. Acest mod de-a face lucrurile are însă și un mare dezavantaj: durează mai mult.

Ca ore de lucru, știu și am simțit de multe ori că orele cele mai fertile sunt cele de dimineață. Cu toate astea, tot noaptea ajung să scriu. Asta e natura mea adevărată, de „pasăre de noapte”, nu mă pot opune.

Cartea n-a avut inițial nicio structură, ceea ce, evident, nu e bine. De fapt, inițial, romanul era despre altceva: despre bătrânețe. Am început să scriu despre viața unor bătrâni din mai multe colțuri ale unui oraș, neavând niciun plan. Apoi, m-am gândit că eroul meu principal, care deja cumva se definise, avea nevoie de un background, deci trebuia să-i descriu copilăria și tinerețea. La un moment dat, am văzut că tema cu bătrânețea pe care intenționam eu s-o abordez mai fusese cumva „ciupită” de scriitori și am lăsat-o la o parte: a rămas doar pasajul din azilul de bătrâni dinspre sfârșit.

Care a fost momentul în care ai zis: da, băi, o să scriu o carte despre acest subiect?

La mine a fost cam așa: cred că sunt capabil să scriu un roman, dar despre ce naiba să fie? Lucrurile s-au dezvoltat pe parcurs. La o scară mai mare, s-a întâmplat cam ca atunci când ai de scris un articol la zi, dar nu s-a întâmplat nimic în ziua aceea, așa că stai și-ți scormonești mintea despre ce să scrii. Și, la un moment dat, ca să ieși din pana asta, începi pur și simplu să scrii ce-ți trece prin minte și până la urmă tot iese ceva. Așa că am scris și am scris și după aia m-am gândit să organizez.

cover
Războiul, violența, mizeria, moartea, astea-s așa niște teme crâncene. Ce ai cu ele? Tot timpul cât am citit carte am avut impresia că am stat în cameră cu un cadavru. Nu spun că nu mi-a plăcut, din contră! Dar m-a și apăsat apropierea asta. Cum crezi tu că se simt cititorii după ce termină cartea?

Din momentul în care mi-am fixat tema, „copilul care crește singur, izolat de lume și care se va simți toată viața singur”, m-am gândit să-l cobor cât mai adânc în infern. Adică Milo să plece dintr-un fel de grad zero al vieții. Să n-aibă nimic, nici mamă, nici tată, nicio rudă, să fie singur absolut, mai mult, înconjurat de gunoaie, de morminte și de cei morți, care urmează să fie arși. Moartea să fie mama lui și Războiul – tatăl.

Întotdeauna, contrastul e cel care creează fascinația. Asta am învățat-o din comediile italiene din anii de după război. Regizori ca Scola sau Monicelli, de pildă, nu te fac doar să râzi, întotdeauna întorc foaia și te trezești că-ți îngheață râsul pe buze, căci tragicomediile sunt mult mai atrăgătoare și decât tragediile, și decât comediile, pentru că apare ieșirea din convenție, surpriza. Sunt filme precum „La Grande Guerra”, „Un Borghese Piccolo Piccolo” sau „Brutti, Sporchi e Cattivi”, unde nu știi, în anumite secunde, dacă să râzi sau să plângi. O asemenea senzație hibridă, hipnotică, am încercat să creez și eu: o morbiditate delicată.

Ai avut un anumit cititor în minte când ai scris-o?

Nu chiar. M-am gândit cine ar citi-o, dar chiar dacă aș fi știut că n-o va citi nimeni, tot aș fi scris-o.

Cum e, ca scriitor, să treci de la o carte plină de umor la una atât de gravă?

Nu e greu. Umorul e doar fața cealaltă a tragicului. Nu am cunoscut om care să aibă umor și să nu aibă hăurile lui. Iei faptele pe care ai fi putut să le descrii cu umor și, ca-n algebră, le schimbi pur și simplu semnul.

Personajul tău principal își trăiește o parte din viață într-o morgă-crematoriu. Eram tentată să compar morga asta cu ceva, cu orice, apoi mi-am zis că poate o morgă e doar o morgă. Ai fost vreodată într-un crematoriu totuși?

Da, la o incinerare. A fost o experiență impresionantă. La o înmormântare, lumea jelește, strigă, se aruncă în groapa deschisă, la această incinerare nimeni nu vorbea cu nimeni. Erau doar șoapte, parcă cineva urma să apară la tribună și să țină un speech, să prezinte un produs ori să spună o poezie. La un moment dat, s-a deschis o trapă și coșciugul a început să coboare într-o adâncime de unde s-a simțit ceva căldură, ca într-un mic iad. Apoi, trapa s-a închis și oamenii au început să plece unul câte unul, în tăcere. Ceva din scena asta se regăsește în finalul cărții.

Un exercițiu de imaginație oarecare. Să presupunem că cineva vrea să ecranizeze cartea ta. Pe cine ai vedea în rolul lui Milo?

Eu, când fabulez, mă gândesc mai degrabă la un regizor. De pildă, după mine, Tommy Lee Jones sau frații Coen sunt singurii care ar putea ecraniza un roman de Faulkner sau de Cormac McCarthy (s-a și întâmplat, cu „No Country for Old Men”), chestiune de care, din păcate, s-a apucat James Franco, cu rezultate slabe. Vorbind de Tommy Lee, cine a văzut „The Three Burials of Melquiades Estrada” ori „The Homesman” înțelege ce spun. De aceea, dacă m-aș juca puțin cu dorințele, l-aș alege pe Tommy Lee Jones ca regizor și l-aș lăsa pe el să decidă asupra actorului din rolul principal.


De când ești freelancer și cum vine aia? Care a fost cel mai recent loc de muncă din presă și de ce s-a încheiat?

Am plecat de la Gazeta Sporturilor prin 2007, unde mă simțeam foarte bine, dintr-un simplu motiv: am aflat secretul lui Polichinelle, anume că nu aveam voie să scriu și în alte părți, ceea ce era logic, dacă stai să te gândești. Mie însă mi s-a părut o limitare absurdă, „cum adică să nu pot scrie unde vreau eu?”, așa că am plecat. Nu aveam nicio ofertă de la nimeni, doar una pentru o emisiune TV de Formula 1 care fusese discutată cu redactorul-șef al Gazetei pentru ziar. După ce am plecat, i-am dat telefon respectivei persoane – este vorba de doamna Dana Deac de la TVR – și i-am spus că plec de la Gazeta Sporturilor, deci, dacă vrea pe cineva de acolo, trebuie să discute cu redactorul-șef să ia o altă persoană. Mi-a spus: „Nici vorbă, pe tine te vrem!”. După două săptămâni, cei de la Gazetă m-au sunat și mi-au propus un contract de colaborare care se derulează și în prezent.

Ce a făcut jurnalismul cu tine? Toți anii de presă. Au fost buni sau răi? Ce te-a învățat?

Au fost foarte buni. În jurnalism înveți multe chestii. Foarte multe. Înveți să te raportezi la realitate, să o descrii, să observi oamenii și locurile.

Din ce trăiești? Pari un om foarte extraordinar de relaxat și ăsta-i unul din scopurile mele-n viață. Poți să trăiești din blog de exemplu?

Da, parțial. Pe blog și în social media sunt campanii de publicitate, dar scriu și în presă, pentru diferite publicații, scriu scenarii de emisiuni TV, fac editare video și, lucru foarte important, le fac pe toate cu plăcere.


Ce te atrage pe tine ca cititor? Ce te emoționează? Ce cauți de la cartea pe care o deschizi?

Să mă surprindă, să mă țină și să construiască o lume la care nu m-aș fi gândit.

Am citit recent un eseu al lui Alberto Manguel din cartea „Un cititor în pădurea din oglindă“ și am dat peste o parte în care spunea că “puterea” unei cărți mișto stă în faptul că te provoacă și te tot face să te întorci la ea, la diverse vârste înțelegi diverse lucruri, ți-o amintești altfel, o pricepi altfel, sunt tot felul de straturi pe care le dai la o parte cu timpul. Ai pățit așa cu vreo carte?

O, da, așa e. Am pățit-o cu multe cărți, cu „Absalom, Absalom” a lui Faulkner, de pildă, pe care o revizitez destul de des, dar și cu „The Long Run”, scrisă de Stephen King sub pseudonim. Cu proza scurtă a lui Alice Munro, cu Pynchon, cu „Castelul” lui Kafka, cu „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann, cu cărțile lui Mircea Horia Simionescu și ale lui Ștefan Bănulescu, cu multe.

Apropo de războiul (de războaiele) din cartea ta, ce zici, vine?

Nu. Cred însă că va veni frica.

Trei chestii care pot să-ți facă o zi frumoasă?

O bere în timpul zilei la o terasă de cartier, plimbarea prin București cu soția mea, scrisul la următoarea carte.


Ce face Adrian Georgescu într-o lume paralelă?

Ce nu mai face în asta: fumează.


CV de scriitor – ADRIAN GEORGESCU

Data și locul nașterii: 24 iulie 1970, București

Starea civilă: căsătorit

Studiile: a absolvit Facultatea de Instalații din București din 1995

Scrie pe blogul personal: www.adriangeorgescu.ro

A lucrat la sau a colaborat cu publicații precum Evenimentul zilei, Sportul românesc, ProSport, Gazeta Sporturilor, Adevărul, FHM, România liberă, Playboy.

A publicat în volumele colective „Răcani, pifani și veterani”, „De la Waters la Similea” (ambele Editura Humanitas), a publicat primul roman, „Câteva sfârșituri de lume” în 2012, la Editura Humanitas. În 2017, a publicat romanul „Exitus” la Editura Polirom.

Locuiește în București.

SURSĂ FOTO 1 – Mihail Vakulovski

Aflați mai multe despre “Exitus” AICI. 


 

 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.