Edward Hirsch (născut în 1950) este unul dintre cei mai cunoscuți poeți americani ai momentului, dar și un cunoscut critic de poezie. A publicat numeroase volume și eseuri critice, a luat o grămadă de premii (de la National Book Critics Circle Award la Prix de Rome), este profesor universitar și anul acesta a fost tradus în română de Bogdan-Alexandru Stănescu la Editura Polirom.
Volumul lui intitulat “Focul viu” (Poeme vechi și noi, 1975-2010) mă așteaptă de ceva vreme pe noptieră. Am mai citit o pagină-două, am mai rumegat, am mai amânat, am mai pus peste el, în ultimele luni, tot felul de alte cărțulii, așteptând un moment în care să-i fac loc în creierul meu. Iar momentul a venit aseară. L-am citit pe jumătate, iar azi am încheiat lucrarea, mulțumită că am descoperit ceva grozav pe această lume.
Dincolo de orice alte cuvinte, mi-am notat niște părți preferate și, sperând că o să vă conving, las miiiici firimituri de poezie să curgă precum jazzul în poiană. Pace cartierului!
***
“Obișnuiam să râd de tatăl meu și de tovarășii lui
pentru că se trezeau duminică în zori
și-și beau cafeaua într-un local din cartier,
însă acum sunt unul dintre ei.”
***
“Câteodată mă gândesc că mă întorc la trupul meu
Așa cum un penitent, sau un pelerin, sau un poet,
Sau o curvă, sau un ucigaș, sau o foarte tânără fată
Vin pentru întâia oară într-un loc sfânt
Ca să îngenuncheze, ca să uite incredibila greutate
De a fi om, ca să bea apă curată.”
***
“Pentru toți insomniacii din lume
Vreau să construiesc un nou aparat
Pentru a zbura noaptea afară din trup.
Îmi va aduce premii pentru pace, o știu,
Dar n-o pot face de unul singur; sunt epuizat,
Am nevoie de ajutorul inventatorilor.”
***
“Brusc te gândești
Într-un nou val de greață
Nu-s eu ăsta din mașină
Ca și cum aproape m-aș îneca
În aerul albastru, trebuie să fie
Altcineva cel ce conduce acasă la
Soția și copiii săi într-o zi obișnuită
Care se termină, ca orice altă zi,
Cu un bărbat înghesuit într-o cutie metalică,
Manevrându-se spre casă și încercând
Să nu intre în panică
În ultimele clipe ale înserării
Când copacii și casele din cărămidă roșie
Par a pluti sub ape verzui
Iar străzile sunt inundate de lumina mării.”
***
“Într-adevăr Dumnezeu vine la cei neîndemânatici și ineficienți
La sudorii cu ochelari fumurii, și la muncitorii
Necalificați ce-și trăiesc zilele date lor
Scoțând din flăcări bobine încinse la roșu.
Într-adevăr Dumnezeu le apare celor anonimi și dărâmați,
Celor umili și necăjiți
Ale căror picioare sunt logodite cu eterna mișcare
Și ale căror mâini le sunt prea mici față de trupuri.”
***
“Atunci am luat-o la goană pe scări
și am ieșit într-o stradă deja plină de oameni.
Pentru că și lumea asta are nevoie de atenția noastră
neîntinată, pentru că nu raiul
ci pământul are nevoie de noi, pentru că
doar pământul – mărginitul, senzualul
pământ e atât de trecător, de real.”
***
“Toți suntem uimiți de iubire.
Iubirea se întâmplă să fie. O stare uimitoare.”
***
“Când iubești pe cineva vrei mereu să dispară
astfel încât mintea ta să lucreze asupra lui.”
***
“Îmi amintesc cădura nădușită
a acelor zaruri înainte ca el să le-arunce.
Mă întreb dacă Dumnezeu Însuși
a respirat prin nările Fiului Său
cu la fel de multă tandrețe și disperare.”
***
“Dimineața e la fel de proaspătă și de curată
ca șorțul unui măcelar ce-atârnă-n magazin.
Acum e călcat și alb, dar în curând
va fi stropit cu sânge.”
SURSA FOTO 2 – WIKIPEDIA/ MICHAEL LIONSTAR