TERASA FERICIRII

Dragostea din metroul Berceni

Ce-mi mai aduc aminte din seara aia: eu şi Adina terminaserăm programul, ne-am urcat în metrou, ea îmi povestea ceva, iar eu constatam, pentru a şaptea mia oară, că ar fi bine să merg la un oftalmolog, pentru că mă dor ochii. Apoi, la prima staţie, i-am văzut pe ei doi şi i-am zis Adinei: „Ia uite ce pereche!“.

Ne-am holbat amândouă de parcă, ce să zic!, am fi fost nişte prinţese care n-ar mai fi văzut în viaţa vieţii lor doi oameni bătrâni şi săraci. Apoi am intrat în film. Bătrâna era scundă şi mergea foaaaarte încet, avea 100 de ani. Am reţinut o bluză verzuie cu flori şi un batic negru, în aceeaşi culoare cu mâinile strâmbe, cele mai muncite palme din lume. Bărbatul care o ducea de mână, probabil fiul ei, era un bătrânel chelios şi tăcut din cale-afară. Când şi-au găsit locuri în faţa noastră, bătrâna şi-a sprijinit câteva clipe o mână pe un bărbat necunoscut de lângă ea, apoi şi-a cerut scuze, explicându-i, în şoaptă, că nu s-ar fi putut aşeza altfel. Omul a privit-o nedumerit, tot drumul, cu ochii plin de lacrimi.

Cum a pornit metroul, mama şi fiul s-au închinat. Apoi, la următoarea staţie, s-au închinat din nou. Au făcut asta de fiecare dată, la nesfârşit, fără să îşi vorbească, fără să se privească prea mult. Între timp, bătrâna a studiat pe toată lumea din jur, cu teama unui om care merge pentru prima dată cu metroul şi care se întreabă cum de nu se prăbuşeşte pământul peste noi.

A urmat un spectacol mut al duioşiei dintre o mamă şi fiul ei, cu strângeri discrete de mână, fără gesturi largi, fără plânsete, fără ca noi, eu, Adina şi bărbatul străin din faţă, să pricepem ce mică dramă se petrecuse, cine era bolnav, cine murise, cine avea să dispară primul. Bătrânul a tot încercat să-i spună un lucru, a privit-o în ochi de nenumărate ori, a renunţat, iar şi-a luat inima în dinţi, degetele lui au desenat ceva prin aer, oare ea înţelegea ce voia el să-i explice?

Am stat şi m-am holbat când la cei doi, când la străinul de lângă ei, din a cărui imagine mi-au mai rămas în minte nişte ochi mari, miraţi, plini de lacrimi (dintr-un motiv de neînţeles pentru orice alt pasager al metroului care ne ducea pe toţi spre Berceni).

Apoi, la Unirii, am coborât şi eu, şi Adina, şi străinul, teleghidaţi, uitându-ne unii la ceilalţi de parcă am fi asistat la un lucru uimitor. Ce se întâmplase? Absolut nimic. O scurtă călătorie cu metroul, pe sub acest oraş plin cu oameni invizibili. Prima chestie care mi-a trecut prin cap a fost că aş vrea să o văd pe bunică-mea de la Severin. Sau măcar să o sun şi să vorbim despre: 1. Cum se fac gogoşile mai fragede, 2. Ce înseamnă că m-am visat pe un pod rupt?, 3. Cum se numeşte chestia aia purtată peste fustă, în portul popular oltenesc. Doar că nu mai există vreun telefon pe lumea asta pe care l-aş putea folosi pentru a o suna pe bunică-mea. Şi asta-i tot.

Acest articol a fost publicat inițial în ziarul “Weekend Adevărul” și pe site-ul Adevarul.ro.

Leave a Reply