OAMENI

Dan Ciupureanu, scriitor român în Franța: „M-am apucat să scriu și să citesc la 30 de ani. În Craiova am avut o viață grea. Șase băieți poșteam o țigară“

dan ciupureanu1

Scriitorul Dan Ciupureanu (33 de ani) a publicat trei volume de poezii înainte de a debuta recent cu primul său roman, „Omar și diavolii“, la Editura Polirom. Cartea spune povestea extrem de crudă a unui tânăr care se luptă cu viața, cu el însuși, cu schizofrenia mamei, cu duritatea tatălui, cu anxietățile sociale și cu problemele financiare.

„O revelație potențată de un talent poetic de excepție“, spune Radu Aldulescu despre volum, în timp ce Ovidiu Nimigean punctează: „Dan Ciupureanu «explodează» cu un bildungsroman à rebours. (…) «Omar si diavolii» are o autenticitate de brut art, fiind abia în ultimă instanță si retroactiv un pariu cu literatura. Un pariu câștigat miraculos“. Am făcut și eu un interviu cu Dan, pentru că mi-a plăcut mult „Omar“ și pentru că am vrut să aflu cum e să stai în Franța, să scrii în română și să-ți schimbi viața cu ajutorul literaturii.


Lavinia Bălulescu:
Ai publicat trei cărți de poezie, una în franceză și două în română. Cum și de ce ai ajuns la roman?

Dan Ciupureanu: E ceva timp de când încercasem să scriu proză, iar după mai multe tentative eșuate, am ajuns, în sfârșit, la o formulă optimă.

Să începem cu sfârșitul. De cât timp locuiești în Franța și mai ales de ce? Ce faci acolo (știu că lucrezi la un hotel) și cum se vede de acolo România? Dar literatura română cum se vede?

Sunt aici de aproape zece ani, din întâmplare, din dorința de a munci în străinătate și din noroc. Am început prin a face curat în camere, iar acum sunt responsabilul celor care fac curat – nu știu cum se numește acest post în limba română. Traducerea din franceză ar fi „guvernant“ – haios, nu? Este complicat să mă pronunț asupra imaginii României. De fapt, nici pentru Franța nu am o imagine – încerc să raportez imaginea doar la lucrurile cu care am legătură în mod direct, nu să generalizez. În schimb, literatura o văd foarte bine, raportându-mă doar la scriitori. Dacă te referi la imaginea francezilor, părerile sunt împărțite, în funcție de gradul de cultură al fiecăruia. Iar literatura de la noi este foarte bine văzută.

Ce a fost înainte de Franța?

O viață foarte grea, cu neajunsuri, frustrări și disperare.

La ce te referi?

Am avut o viață destul de grea în Craiova, cu locuri de muncă deja ocupate, cu bani de țigări la bucată, cu cappuccino cumpărat de la non-stopul din cartier, ca apoi să stau în bar ca oricare client, numai că atunci când ceream un cappuccino, prietenul meu, care lucra la bar, îmi prepara unul dintre pliculețele pe care i le lăsasem. Împreună cu băieții de la bloc poșteam țigări – o țigară la șase persoane. Fumam și Carpați și Snagov, blocam fisele în masa de biliard ca să ne jucăm toată ziua și multe altele.

dan-ciupureanuDan Ciupureanu FOTOGRAFII: Arhiva personală

Care ar fi o istorie pe scurt a conectării tale cu literatura? De la ce vârstă scrii?

Am 33 de ani și scriu de la 30. Conectarea cu literatura o am de mic, de pe când se țineau cenacluri de poezie la noi, pe când tata făcea chefuri cu alți poeți. Însă nu știu de ce, nu mi-au plăcut niciodată poeții și nici poezia, cumva sătul de ai mei „cu poezia lor cu tot“. Tot la vârsta de 30 de ani m-am apucat să citesc, în paralel cu scrisul. Mi-a fost destul de greu la început, dar până la urmă m-am prins de mai multe chestii, involuntar, având experiența copilăriei cu poezia. Dacă te întrebi ce mi-a venit să mă apuc, am avut o profesoară de terapie prin artă și-mi citea Tagore. M-a sfătuit să încerc să scriu, ceea ce mi-a picat foarte bine, fiind departe de fetița mea, Alexandra, care pe atunci avea un an. Și i-am scris o poezie.

Ce înseamnă că te-ai apucat de citit la 30 de ani? Apropo, îți amintești care e prima carte pe care ai citit-o vreodată?

Citisem foarte puțin de gura lui tata – începeam destule cărți, dar după câteva pagini abandonam, când eram sigur că cel bătrân uita să mă mai cicălească. Prima carte pe care am citit-o e „Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer“, singura până la capăt, până la vârsta de 30 de ani.

Revenind la răspunsul tău anterior, spuneai că ai început să citești la sfatul unei profesoare de terapie prin artă. Pentru ce făceai de fapt terapie și în ce fel te-a ajutat?

Făceam terapie pentru o depresie prin care am trecut și de care am scăpat, iar ea mă învăța să pictez, pentru relaxare.

Și tatăl tău este poet. Ce crezi că ai învățat de la el în materie de poezie?

Cred că am învățat ce era mai important – să citesc multă poezie bună și tehnici de corectură.

Ai mărturisit în mai multe dăți că, după plecare ta în Franța, te-ai împrietenit cu Ovidiu Nimigean, care te-a ajutat în ceea ce privește literatura ta. Ce s-a întâmplat mai exact?

Tata mi-a sugerat persoane pe care le-aș putea adăuga la lista de prieteni pe Facebook, printre care și Nimigean. Cum postam multă poezie, i-a plăcut, mi-a citit prima carte de poezie și a considerat că am talent. Apoi mi-a propus să discutăm împreună următoarele texte care se mai adună, de unde au rezultat și întâlniri, de unde am căpătat un bun profesor pe care nu-l avusesem niciodată, și o prietenie formidabilă. Mi-a dăruit o grămadă de cărți esențiale, într-o ordine pe care mi-a propus să o urmez, și mi-a dat o grămadă de sfaturi importante în legătură cu textele mele. Iar eu am încercat să nu-l dezamăgesc.

omar si diavolii

Vorbește-mi puțin despre „Omar și diavolii“. Când te-ai apucat de ea, în cât timp ai scris-o, care a fost „scânteia“.

Cum am spus mai sus, încercasem de câteva ori să scriu proză, dar nu mi-a mers. În vara anului trecut (2016), după câteva luni de lectură consistentă, am mai încercat încă o dată, iar după o bună cantitate de text, tata și O. Nimigean mi-au zis să continui, căci este foarte bine ce fac. Inițial l-am scris doar în două săptămâni, după care au urmat câteva luni de corectură și mici adăugări unde am considerat că s-ar mai putea scrie.

Singurele pauze de respirație din cartea ta mi se par părțile de poezie. Care e rolul lor, din punctul tău de vedere?

Cum ai zis, pentru a respira din când în când. Lăsând gluma, romanul este alcătuit doar dintr-un fragment, iar acele texte, scrise în italic, care acordă mici pauze textului inițial, sunt niște stări, gânduri, gândurile personajului principal, care, la un moment dat, prind sens și devin din ce în ce mai clare în raport cu acțiunea romanului, unindu-se.

Oricât de infantil ar fi să-l întrebi pe un scriitor ce legătură e între opera lui de ficțiune și viața lui reală, o să fac asta. O să te întreb în ce măsură cartea e un jurnal și cum devine ea literatură.

Înainte să mă apuc să o scriu, mi-am făcut un plan cu posibile personaje. Și, ca să-mi fie mai ușor, am plecat de la niște personaje reale și de la niște întâmplări reale, care mi-au permis apoi să inventez un univers al personajului principal. Pe scurt, am plecat de la ceva real, o realitate pe care am deformat-o după bunul plac. Întâmplările pleacă de la niște fapte reale, de la niște personaje reale, dar mult „înflorite“, așa cum mi-a permis imaginația. Ca să dau un exemplu: personajul x vorbește cu personajul y așa cum aș vrea eu să vorbească două persoane, iar b nu l-a bătut niciodată pe a, deși a este o combinație de x, y și c – c nefiind menționat în roman decât prin prisma lui a, la fel și y. Sau alt exemplu: când eram mai mic am luat bătaie de la niște băieți care îmi și furaseră telefonul, dar în roman personajul y, cu care mă identific, i-a spart nasul unuia și i-a furat telefonul, deși puteam să-l pun să fure o mașină de poliție. Chiar dacă un scriitor povestește viața a două fotolii gay, deși el e straight, tot despre el e vorba, că doar, vorba aia, din el pleacă.

Cel puțin un personaj din carte, mama personajului principal, suferă de schizofrenie. Cât de bine cunoști tu în realitate această boală?

Cunosc boala destul de bine, de copil, pe când vizitam spitalul de boli psihice, unde era mama internată. Iar o parte din întâmplările pe care le-am scris sunt asemănătoare cu cele de acolo, atât cât le înțeleg.

Ce înseamnă de fapt schizofrenia pentru tine? Cum ai defini-o într-o singură propoziție?

Cântecul lebedei care fumează.

Cum au reacționat oamenii din viața ta când s-au recunoscut în carte?

Pozitiv. Le-a plăcut romanul.

Personajul tău principal, Ian, primește la final, într-un sanatoriu, numele de Omar. Îl primește de la o persoană cu probleme psihice și pare a fi alter-ego-ul lui. De fapt întâlnim numele din titlul cărții abia în ultimele două pagini ale ei. De ce te-ai oprit tocmai la numele acesta, la Omar?

Omar avea să fie noua identitate a lui Ian, atribuție care îl asocia cu „cel care pe unde trece diavolul îl ocolește“, așa putând alunga diavolii mamei sale schizofrenice, dar și pe ai lui. Am auzit povestea lui Omar de la colegul meu musulman și mi-a plăcut foarte mult ideea de-a fi sperietoarea diavolului.

omar si diavolii2

Am o chestie cu începuturile cărților. Poate am citit-o undeva și mi-am însușit-o. Ideea e că, dacă sunt în situația să-mi aleg o carte despre care nu știu nimic, o deschid și citesc prima propoziție. Dacă mi se pare prea plictisitoare, prea slabă, nu o cumpăr, nu o aleg. Cartea ta începe foarte puternic. „Fac laba în camera mea, cu ușa încuiată“. Vreau să te întreb dacă această primă propoziție e rezultatul unei negocieri cu tine însuți, dacă te-ai gândit mult la ea să zicem sau dacă pur și simplu așa ai început să scrii și ai lăsat-o așa și atât. Și mai vreau să te întreb ce crezi despre pudoare vs. folosirea cuvintelor obscene în literatură.

Începutul a venit de la imaginea puștiului care se masturbează în scurtmetrajul „Marinela de la P7“, cu care am asociat copilăria lui Ian, păstrând proporțiile, oarecum în același ton. Ideea mea este că în literatură trebuie neapărat să fie autenticitate. Prefer cuvintele porcoase doar când este cazul. Nu-mi plac exagerările, nici spre pornografic, nici spre decență. Îmi place orice, atât cât este autentic și bine dozat.

Ai doi copii, un loc de muncă, probabil nu foarte mult timp la dispoziție. Când ai scris cartea? Și când scrii în general?

În general scriu în mijloacele de transport, în drum spre serviciu și înapoi, pe telefon. Dar și seara, când lucrurile se mai calmează și cei mici adorm, deși rar. Nu scriu niciodată la calculator. Am un Iphone, iar galbenul și rândurile mici din aplicația „Notes“ îmi conferă intimitate și liniște. Acum, de exemplu, îți răspund la întrebări tot de pe telefon.

Care e prima poezie pe care ai compus-o?

Când am cunoscut-o pe Iulia, nevastă-mea, deși nu ne-am căsătorit, adolescent fiind, i-am făcut o poezie pe care nu o mai țin minte, dar care voia să zică ceva de genul „stau aici, în întuneric, te aștept să aprinzi lumina“. O prostie.

Povestește-mi despre copiii tăi. Câți ani au și cum se descurcă în Franța?

Alexandra are patru ani jumate, iar Lucas – trei. Sunt născuți în Franța și acasă vorbim în limba română, iar ei la grădiniță în franceză – se descurcă foarte bine.

Tu și soția ta ați învățat franceză în Franța sau știați dinainte? Și tot la capitolul limbă, citești cărți și în franceză sau doar în română?

Ea știa dinainte, eu a trebuit să învăț aici. Prefer să citesc în română, deși mă descurc cu franceza, dar nu prea-mi place și îmi vine pe dos să o citesc.

Știu că la un moment dat cochetai cu ideea de a-ți schimba numele de familie, din ce am înțeles eu motivul fiind că Ciupureanu ar fi dificil de pronunțat sau poate chiar dificil de reținut în franceză. Ce variantă ți-ai ales atunci și de ce, totuși, ai revenit până la urmă la numele tău adevărat?

Nu mi-aș schimba niciodată numele de familie. Doar în cazul că voi mai publica în Franța, aș face-o cu pseudonimul Dan Yordach, de la Iordache, numele mamei. Ciupureanu este un nume foarte ciudat în Franța, greu de reținut.

Cum e să fii acceptat la o editură importantă cu prima carte de proză?

Este de-a dreptul halucinant. Am încercat să nu mă mai gândesc la asta, pentru că îmi face rău. Când am aflat vestea, am crezut că e o farsă.

Unde îți vezi viitorul? În Franța? Înapoi în România?

Am avut momente când regretam că sunt „departe și un foc mă arde“, însă acum sunt foarte bine în pielea mea. Cred că e mai bine departe. Datorită Facebook-ului nu ești niciodată așa departe. Eu prefer așa, putând să călătoresc des dacă este nevoie. Nu am nicio viziune asupra viitorului. Deocamdată sunt bine aici. Iar despre scriitor cred că poate să fie oriunde, depinzând doar cum scrie.

Cine-s maeștrii tăi literari?

Daniil Harms și Venedikt Erofeev. Iar în modul direct, tata și Ovidiu Nimigean.

Ai un top trei cărți? Sau măcar un prim loc?

Venedikt Erofeev – „Moscova-Petușki“.

Te întorci la poezie? Rămâi la proză? Lucrezi la altceva acum? Știu că și pictezi.

Păi am un milion de planuri din care fac câte puțin. Am început un nou roman, scriu poeme-n proză și seara pictez alături de copii – ne distrăm – ei au sculele lor și eu pe ale mele. Ar mai fi teatru, dar nu am niciun plan.

Care ar fi cel mai zguduitor lucru care ți s-a întâmplat vreodată?

Moartea fratelui meu.

Lucrezi la ceva inspirat de asta?

Da, am terminat prima fază, adică am scris poeziile, iar acum va urma să le mai corectez de câteva ori, apoi Dumnezeu cu mila.

Am înțeles din carte care sunt demonii lui Ian. Dar care sunt demonii lui Dan?

Cred că demonii mei au o problemă cu recunoașterea valorii mele prin prisma altor persoane – nevoia de afirmare. Iar eu nu sunt de acord deloc cu asta, iar ei îmi întreabă prietenii cum li se pare ce ispravă am făcut eu, iar eu mă opun, și uite așa, duc o luptă continuă cu mine, cu demonii mei.

Ce face Dan Ciupureanu într-o lume paralelă?

Probabil lucrează în România ca zugrav și ascultă manele.

Carte de vizită – Dan Ciupureanu

Dan Ciupureanu (n. 1983, Craiova) este fiul poetului Ionel Ciupureanu. A câstigat concursul de debut al Editurii Vinea, în 2014, cu volumul „Efectul calmantelor“, pentru care a primit Premiul pentru debut în poezie al revistei Tiuk!. În 2015 a publicat volumul de poezii „Liderul grupei mici de la grădinița de stat nr. 2“, nominalizat pentru premiile Artgothica. În 2016 îi apare în Franța Les jeux paralympiques“, poeme, în traducerea Carinei Nedov. A publicat în numeroase reviste literare din România, Germania și Franța poezie, teatru și proză scurtă. Locuiește în Franța.

Dacă aveți poftă de citit puteți găsi „Omar și diavolii“ la Editura Polirom!

Citiți și un fragment din „Omar și diavolii“, prezentat în avanpremieră pe „Ferma de gânduri“.


 

 

 

 

 

 

Leave a Reply