NOUTĂȚI

Ce mai citesc înainte de sfârșitul lumii

marineasa si leucuta

OK, uneori cumpăr mai multe cărți decât mi-e plapuma. Pe altele le primesc, pe altele mi le car de acasă (din cealaltă casă, casa copilăriei), și așa se adună o listă până la Lună de lungă. Le voi citi vreodată pe toate? Probabil că nu, cel puțin nu înainte de sfârșitul lumii. Mă încălzește cu ceva că stau înconjurată de ele? Clar. Mi-e rușine de mine uneori când stau și mă holbez la seriale (unele de-a dreptul stupide), în loc să mă pun pe citit? Absolut. Mi-e și mai rușine când prefer să citesc în loc să mă duc… la alergat, de exemplu? Exactamente.

Ce să-nțelegem din toate astea? Că unora le place cititul, chiar dacă nu apucă să citească tot ce și-ar dori și nu apucă nici să povestească despre tot ce citesc. De exemplu, dacă nu era seara asta de februarie în care Tudorel Toader aproape m-a ucis prin conferința lui psihotronică, poate nu îmi adunam puterile să vă povestesc despre două cărți pe care le-am citit la începutul anului. Dar iată că Tudorel mai mult m-a motivat să las naibii serialele (HBO, Netflix, buhbye).

Pe scurt, am vreo trei cărți pe listă de la Casa de Pariuri Literare (CDPL), am rămas cu ele în minte de la un târg de carte de anul trecut. Nu vă zic care e a treia, pentru ca n-am ajuns încă la ea, dar primele două sunt “Prozator din silă (Viorel Marineasa în dialog cu Robert Șerban) și “Numele altora. Povestiri (în principiu scurte)” de Cosmin Leucuța.

“Prozator din silă

Pe Viorel Marineasa îl cunosc din facultate (pe care am făcut-o la Timișoara, Jurnalism-Engleză la Universitatea de Vest), acolo unde mi-a fost profesor. La început habar n-aveam cine e, apoi m-am prins că e un super-om, de la care voi avea enorm de multe de învățat. I-am descoperit cărțile pe-acasă pe la ai mei (cumpărate și citite de ei cu ani în urmă).

Cursurile lui, cu recomandări geniale de lectură și cu invitați care veneau să vorbească despre literatură, jurnalism și viață, efectiv au schimbat ceva în toți cei care au acceptat să se lase schimbați. Un prozator extrem de valoros și un adevărat personaj în viața de zi cu zi, Viorel Marineasa duce cu el istorii minunate, iar pe unele dintre ele i le-a povestit într-un interviu lui Robert Șerban (un alt om tare mișto din Timișoara, poet, jurnalist, editor, cu care sper să mă și întâlnesc la București, pe 2 martie, la lansarea volumului “Ascuns în transparență” – dar asta deja e o altă poveste).

Revenind la interviul pe care Robert Șerban i l-a luat lui Viorel Marineasa, s-a transformat într-o carte, “Prozator din silă, publicată în 2017 la CDPL. Dincolo de faptul că la noi se publică mult prea puține cărți de interviuri, volumul mi se pare unul mai mult decât necesar pentru păstrarea unei identități fragile. Lumea pe care Viorel Marineasa o poartă cu el nu-i un clișeu literar, nu-i o poveste pe care ați mai citit-o undeva, e un document, e o istorie palpabilă, e un șir de nume pe care le știți, dar nu le-ați așezat încă într-o ordine, într-un puzzle, e o legătură între ce bănuim și cum arată viața de fapt.

Dialogul e în toate felurile, inclusiv amuzant, și acid, și amar, și firesc, Robert Șerban ridică o construcție complicată, întrebare după întrebare, iar eu, de exemplu, privind de la distanță toate schelele, aflând tot ce nu știam despre Viorel Marineasa și despre viața din Vest de dinainte de Revoluție (dar și de după), făcând legături, înțelegând, m-am bucurat, m-am emoționat, m-am agitat și m-a luat dorul. Ce să vă mai spun ca să vă conving că e de citit o asemenea carte și că mai apoi ar trebui să căutați și să citiți (sau să recitiți) cărțile lui Viorel Marineasa?

Dacă vă povestesc cum am văzut pentru prima dată, datorită lui, ce e aia o tipografie și ce e aia o editură, sau cum alături de el și de scriitorul și profesorul Daniel Vighi am luat parte, pentru o vreme, la niște căutări senzaționale, pe urmele istoriei (dar de fapt pe propriile noastre urme), o să ziceți că-s subiectivă. Așa că, pentru că n-am alte cărți ale lui Viorel Marineasa la îndemână, o să vă citez două mici fragmente din volumul de interviuri:

“Mă pun greu în situația de a scrie. Fiind un noctambul, am scris multă vreme numai noaptea. Mai nou, în detrimentul scrisului, îmi place să trăiesc pur și simplu. Să trăiesc bucurii mici și calme. (Probabil că se apropie funia de par.) Să mă plimb printr-o livadă sau în cartiere mărginașe, să mă uit la un concurs de atletism sau la un meci de rugby, să mănânc agrișe, prune necoapte, dovlecei pane. Să observ mierlele și guguștiucii. Ce dulcegării!”.

“Bătrânețea nu-i o stare, ci mai degrabă o persoană care se instalează pâș-pâș în tine, acolo unde ai fost tu cândva. Mă sună deunăzi careva, cam prea de dimineață după gustul meu: <<Alo, tipografia?>>” Eu, după o noapte de insomnie, morocan, adunându-mi un fir de glas: <<Nu-i nicio tipografie, s-a închis de mult>>. După câteva zile mă întâlnesc cu o cunoștință: <<E adevărat că nu mai funcționează tipografia? Am sunat acolo și mi-a răspuns o voce de bătrân>>. Ezit, apoi îmi dau drumul: <<Păi bătrânul ăla eram eu>>”.

Interviul luat lui Viorel Marineasa (care, apropo, de fapt e departe de a fi bătrân sau prozator din silă) vă va apropia de el și de scrierile lui fără să-și propună asta, vă va face doar să îndrăgiți și mai mult cărțile, binele și viața.

“Numele altora. Povestiri (în principiu) scurte

O să fiu sinceră, am ales cartea asta de la standul CDPL pentru că mi-a plăcut titlul. În ultima vreme, mulți sunt obsedați de proza scurtă (și eu, de exemplu), iar acel “în principiu” din titlu m-a făcut să pufnesc în râs. Am aflat apoi mai multe despre autor, Cosmin Leucuța, cum ar fi că e din Arad, locuiește în Timișoara și are o pisică pe nume Cocuța, care de altfel e și personaj în “Numele altora”. Cosmin a mai scris nuvele, povestiri și două romane – “Laptele negru al mamei” (Adenium) și “Statele Unite ale lui Dumnezeu”.

“Numele altora” conține 18 povestiri, care sunt nu doar în principiu, ci și de-adevăratelea scurte, iar personajele fac parte din același grup de prieteni. E foarte posibil ca un personaj principal dintr-una din povestiri să devină personaj secundar în alta, așa cum e foarte posibil să aflăm jumătăți de adevăr, ca mai apoi să ni se dezvăluie alte fațete ale acelorași probleme. Aș zice chiar că, dacă ar fi exclus vreo două-trei proze din volum, Cosmin ar fi obținut, în principiu, capitolele unui roman, pentru că istorisirile stau foarte bine în picioare și împreună. Repet, în principiu. 🙂

Dacă o să citiți cartea o să intrați într-o lume cât se poate de concretă, cu pisici încurcă-lume, cu prieteni care distrug vieți, cu avioane care se prăbușesc, cu minciuni peste minciuni și, pe fundal, cu tabloul prieteniei perfecte, aceea care nu există, aceea la care ne raportăm cu toții mereu degeaba. În plan secund, conturul adevăratelor relații dintre oameni, alea concrete, nefardate, necosmetizate, în care nu totul e bine, dar cel puțin e real.

Ei, în concluzie, când m-am găsit și eu să povestesc că am citit volumul ăsta am aflat că de fapt Cosmin Leucuța are o perioadă mai prolifică decât prevede legea. Și anume are în pregătire un nou volum, de data asta un roman, “Hoodoo”, la Editura Polirom.

coperta hoodoo

Și pentru că pe acesta nu l-am citit, vă las mai jos descrierea de pe site-ul editurii.

“Înainte să împlinească 18 ani, Sofia află că a rămas însărcinată cu Knopf, un om foarte influent, aflat în plină ascensiune. Sarcina fetei nu are cum să rămînă fără urmări, aşa că Albert este trimis să o ucidă. În scenă intră Paul, un bărbat misterios şi tăcut, care o salvează pe Sofia şi apoi o ia cu el într-o călătorie spre Vest şi spre libertate, încercînd să pună cît mai mulţi kilometri între ei şi necruţătorul Albert. Pe urmele lor porneşte şi Anton, fratele geamăn al fetei, hotărît să-şi recupereze cu orice preţ sora pe care o crede răpită. În paralel, Isabela se luptă cu dragostea ei împărţită în două, cu sentimentele de vinovăţie şi cu alegerea pe care trebuie să o facă în curînd. Dumnezeu îşi face apariţia în carne şi oase. Are buzunarele pline cu secrete, iar agenda lui este cel puţin sinistră. Toţi sînt legaţi prin nenumărate fire invizibile şi, fără să ştie, se îndreaptă cu viteză în aceeaşi direcţie, spre o întîlnire – şi un personaj –care le va schimba vieţile pentru totdeauna.”

Dacă-ar fi să-mi dau cu părerea fără să am habar despre ce vorbesc (ceea ce mă tot străduiesc să nu fac, of!), aș zice că în “Hoodoo” Cosmin ia niște personaje și o temă din prozele scurte din “Numele altora”, nu de alta, dar și acolo o Sofia și un Anton respiră printre pagini. Ceea ce-i mișto. Oricum, promit că citesc și “Hoodoo”, apoi revin!

Păi sper că v-am făcut poftă de citit și vă doresc să aveți pace în toate cartierele, fie ele reale sau imaginare. Cu bine!

 

Leave a Reply