TERASA FERICIRII

Brexit la Terasa Fericirii

Nea Miluţă, vârsta 55 plus. Meseria: după mâini, mecanic. După şapcă: fotbalist la AS Roma. După forma fizică: băutor profesionist de bere şi stătător specialist pe canapea în faţa televizorului. În timpul săptămânii ajungea la Terasa Fericirii după ora 19, în weekend era primul, de la 8.

De fapt, în sâmbăta aia a ajuns de la 8 fără 10 şi a aşteptat cuminte în faţa intrării, până i-a dat voie vânzătoarea înăuntru. Apoi, dacă tot venise aşa devreme, a ajutat-o să care afară mesele de plastic, scaunele, să deschidă umbrelele şi şi-a ocupat locul lui cel de toate zilele. A cerut sau n-a cerut ceva, asta nu se ştie, cert e că femeia i-a adus o bere şi un păhărel cu lichid incolor, poate votcă. Şi-a făcut o combinaţie pe care studenţii o numeau „submarin“ şi pe care el o numea probabil „obişnuinţă“, şi-a aprins o ţigară şi a zis că, ce bine, uite că n-a ajuns încă soarele pe partea asta.

Nea Miluţă, unul dintre cei 50 de clienţi fideli ai Terasei Fericirii, şi-a făcut cunoscut numele prin trei modalităţi: le amintea mereu celor din jur cum îl cheamă („Păi eu, Miluţă, m-am dus acolo să văd cu ochii mei dacă iapa fătase un mânz cu cinci picioare“), după o zi de băut începea să cânte, la rugăminţile celorlalţi („Nea Miluţă, zi-o pe-aia cu «Trandafir de la Moldova»“), iar uneori se lua la harţă cu toată lumea („Nea Miluţă, mai taci, numai atât: taci“).

Nea Miluţă era un bărbat bine. Asta a spus acum doi ani, într-o seară de iarnă, Katyusha (50 plus), aciuată în cartier pentru un anotimp şi care în fiecare seară împărţea favoruri mai mult sau mai puţin sexuale domnilor doritori. Când era mai tânăr, era un fel de taur, sau cel puţin ăsta fusese sensul iniţial al tatuajului de pe mâna stângă. Între timp, pielea se lăsase, iar taurul se transformase într-o mârţoagă prăpădită.

Mint. Nea Miluţă nu avea tatuaj. Aşa mi s-a părut prima dată când l-am văzut, dar apoi am înţeles că bătuse lumina într-un anumit fel. Tatuajul era invizibil, iar sub pielea lui Nea Miluţă puteau să crească, în aceeaşi măsură, şi tauri, şi sirene, şi ancore, şi fete cu feţe mari, dar fără corp.

În ziua aceea de sâmbătă, nea Miluţă şi-a întâlnim primul companion de pahar la ora 8.20. Al doilea a venit la 8.23, iar în următoarele ore prietenii din cartier au venit şi au plecat, în grupuri mai mari sau mai mici, însoţiţi sau nu de plase pline sau goale (motive să iasă din casă, desigur, dragă, mă duc să fac piaţa, dragă, mă duc să iau o apă minerală, îţi aduc ceva?), goniţi de neveste care veneau să protesteze peste gard, traşi de mânecă de copii (a zis mama că să vii, că e gata masa, a zis să nu plec fără tine, au, nu da!).

În problema Brexitului, nea Miluţă a fost ferm: foarte bine că englejii se cară. Fusese în Anglia acum un an, în vizită la Angelica. Angelica, fie-sa. Nea Miluţă zburase liniştit cu avionul (ce-i drept, băuse trei gâturi de votcă afară, înainte de intrarea în aeroport. Îşi adusese votca cu el într-o sticluţă, ca să fie sigur că are un tratament antifrică).

Londra fusese ploioasă şi vântoasă, îi declanşase durerile reumatice şi îi murase pantofii. Dar cel mai rău fusese într-o alimentară în care intrase să cumpere pâine într-o zi când fie-sa era la lucru. La ieşire, piuiseră aparatele şi paznicii săriseră pe el. Îl duseseră într-o cameră separată şi îl verificaseră bine, deşi nu găsiseră nimic. Cel puţin asta îşi amintea nea Miluţă, asta le povestea camarazilor de la Terasa Fericirii. „Stupid rumaniăn“, asta i-ar fi spus englejii. „Ba pe-a mă-tii“, relata nea Miluţă că le-ar fi răspuns. Ăsta era motivul pentru care, spunea nea Miluţă, englejii meritau să se care, pentru că nu aveau maniere, nu aveau ce căuta nici măcar în Terasa Fericirii din Pantelimon, darămite în Europa.

Nea Miluţă a spus povestea cu excursia în Londra de vreo nouă, poate zece ori în acea zi, de fiecare dată când interlocutorii lui se schimbau. După apusul soarelui, când şi ultimii clienţi au fost uşuiţi de pe terasă, nea Miluţă a ajutat-o pe vânzătoare să târâie scaunele înăuntru şi să încuie terasa. A încercat să îi spună şi ei povestea cu Londra, dar femeia era sătulă şi se grăbea să ajungă la televizor, începuse Bahar.

Aşa că nea Miluţă, rămas singur în faţa Terasei Fericirii, s-a rezemat de gard, neştiind încotro s-o apuce. Înapoi pe terasă nu se mai putea întoarce, acasă nu se putea duce. A dat din umeri, ce era să facă la ora aia?

Nea Miluţă şi-a întins braţele şi a început să dea din ele, fâl-fâl, s-a ridicat deasupra trotuarului, a văzut-o pe geam pe vecina de la unu prăjind ouă în tigaie, a fâlfâit în continuare până la etajul trei, unde locuia o domnişoară drăguţă şi trei căţei, cinci – pensionara pocăită, şase – nişte ciudaţi, şapte, opt, habar n-avea, nouă – apartamentul lui cu lumina stinsă, zece, acolo unde nu stătea nimeni.

Ajuns sus pe bloc, nea Miluţă şi-a continuat drumul pe deasupra străzilor cu nume de peşti, a atins în treacăt nişte schele şi s-a oprit câteva clipe pe vârful mall-ului. Apoi a pornit în zbor de-a lungul bulevardului Pantelimon, fără o ţintă precisă, gândindu-se doar că ce bine ar fi să iasă Anglia din UE, iar Angelica lui să se întoarcă acasă. Fâl-fâl.

Acest articol a fost publicat inițial în ziarul “Weekend Adevărul” și pe site-ul Adevarul.ro.

One Comments

  • Reply

    Marin Oprea

    August 9, 2016

    Wait, Nea Military a murit? 🙁

Leave a Reply