Mă trezesc dimineaţa la ora… De fapt, mă trezesc la ce oră vreau eu, mănânc un mic dejun alcătuit din peşte, fructe şi brânzeturi, apoi ies din cabană şi mă plimb vreo 30 de minute. Afară e temperatura aceea perfectă de primăvară – toamnă: vreo 20 de grade, un vânticel plăcut şi soare cu câţiva nori. Locuiesc într-un sat de munte în care toată lumea este drăguţă şi politicoasă, citesc in medie trei cărţi pe săptămână, port numai rochii şi, o dată la vreo cinci zile, un poştaş prietenos îmi aduce un braţ de ziare şi scrisori. Îmi petrec ziua ascultând muzică de hipsteri şi uneori, doar uneori, Pink Floyd. Dorm. Dorm foarte mult şi foarte bine. Nu am coşmaruri. Nu mi se face frică. Scriu. În satul de munte în care locuiesc eu stau şi bărbaţi, mulţi bărbaţi. Cam toţi sunt foarte înalţi, bruneţi şi, ce surpriză, cel puţin jumătate dintre ei sunt obsedaţi de Gellu Naum. Viaţa e cum ar trebui: mă voi mărita cu cel mai deştept bărbat din satul acesta, vom avea doi băieţi şi vom fi fericiţi.
Browse Tag by ferma de ganduri
Primul coșmar al unei fete cuminți
Am cinci ani. Sunt un copil liniştit, de fapt sunt cea mai ascultătoare fetiţă de pe strada Adrian. Nu ţip, nu fac mofturi la mâncare, nu sunt obraznică şi dorm câte o oră în fiecare după-amiază. Am o singură prietenă cu care mă joc zi de zi şapte mii de ore cu păpuşile, iar în rest nu mi se întâmplă nimic. În noiembrie, stau şi aştept cu sufletul la gură prima ninsoare de pe strada Adrian. Suntem vreo cinci copii în cartier, dar niciunul dintre ei nu îşi doreşte mai tare decât mine să vină zăpada. Cam asta ar fi tot ce se poate spune despre mine. Aproape tot.
Singurătatea oamenilor invizibili
Felix a fost primul om pe care l-am inventat. Aveam vreo şapte ani, iar el era fratele meu. Era cu cinci ani mai mare decât mine, era brunet, mai înalt cu un cap, avea umerii laţi şi, în ultima perioadă, îşi lăsase părul să crească. Din acest motiv, maică-mea îi făcea mereu scandal, stătea cu gura pe el să se tundă, dar el era mult prea cool. În plus, Felix era un băiat tare amuzant, mereu făcea câte o poznă pe care eu o povesteam apoi la şcoală, tot timpul spunea câte ceva haios şi era în stare de lucruri curajoase. Mă iubea foarte tare, eram sora lui mai mică şi îmi purta de grijă. Dacă cineva se lua de mine, de exemplu, spuneam imediat că o să-l chem pe frate-miu la şcoală. După-amiaza, când ajungeam acasă, el era deja acolo, îi povesteam ce zi avusesem, apoi vorbeam câte şi mai câte. Râdeam şi nu-mi amintesc să ne fi plictisit vreodată. Îşi rupsese piciorul la fotbal, în urmă cu mai mulţi ani, şi avea o ditamai cicatricea pe gamba dreaptă. În rest, Felix asculta numai muzică bună, iar prietenii lui erau cei mai frumoşi şi cei mai gălăgioşi din cartier.
Despre somn și alți demoni
Ultima dată când am dormit bine eram în anul trei de facultate. Nu-mi amintesc cu exactitate cum a fost noaptea aceea, dar îmi amintesc perfect prima mea insomnie. Trebuia să plec într-un fel de tabără de creaţie. Nimic îngrozitor, din contră, mă aştepta o perioadă de relaxare totală, undeva la ţară, într-un loc liniştit. Am stins lumina şi incredibilul s-a produs: nu am putut să dorm nici măcar o singură secundă. Indiferent ce aş fi încercat, o baie fierbinte, un film, o carte, ba chiar o plimbare în faţa blocului, nimic, dar nimic nu a fost de ajutor. A fost o noapte enormă, fără sfârşit, o noapte cât cinci milioane de nopţi, şi de atunci încolo am impresia că n-am mai dormit niciodată.