OAMENI

INTERVIU Mirela Florian, autoarea volumului „Scrisori de pe front“: „Cred că le datorăm ceva acelora care au trăit sau au murit în urmă cu o sută de ani“

poza lansare- sursa foto mircea struteanu

„Scrisori de pe front“ e un volum memorabil, publicat la Editura Martor (a Muzeului Național al Țăranului Român – MȚR) în 2017 și semnat de Mirela Florian. Cartea adună mărturii din timpul Marelui Război, de la scrisori, la cărți poștale, note de front, jurnale sau fotografii, detalii care construiesc o imagine impresionantă a unor realități petrecute atât de aproape, acum doar 100 de ani. O realitate despre care știm mult prea puține.

Am citit cartea pur și simplu pe nerăsuflate, mai ales că ea conține și varianta scanată a scrisorilor, apoi i-am pus și câteva întrebări Mirelei Florian despre ce a însemnat tot acest proiect.

Lavinia Bălulescu: De unde a venit ideea acestei cărți?

Mirela Florian: Pe de-o parte, de la scrisorile pe care le aveam în sertarul unui birou şi care m-au atins profund, iar, pe de altă parte, de la acea curiozitate personală de-a afla cum era viaţa în urmă cu o sută de ani, cum erau oamenii, cum au făcut faţă unui război nimicitor şi cum a fost atunci când n-au mai făcut faţă. Din amestecul ăsta s-a născut o temă de lucru, mi-am dat seama că fiecare dintre noi avem rude – bunici, unchi, străbunici sau stră-străbunici – care au trăit acele vremuri şi de la care e posibil să ne fi rămas pagini vechi, un fel de urme ale lor. Şi din aceste urme – scrisori, jurnale, cărţi poştale, note de front, fotografii şi brevete militare -, puse laolaltă, am sperat să pot reface, în parte, ceva din viaţa şi atmosfera de acum un secol.

Cât de complicată a fost documentarea?

Lucrurile au stat puţin altfel decât mi le-am imaginat la început. Recunosc că nu am estimat bine nici timpul, nici volumul de muncă de care era nevoie pentru a-mi duce ideea la bun sfârşit. Mai ales că subiectul aceasta nu te lasă să-l tratezi cu uşurinţă, cu detaşare sau cu o oarecare grabă.  Strângerea materialului a durat mult mai mult decât credeam, peste doi ani, şi a presupus mult mai mulţi paşi decât bănuisem. După primele luni, entuziasmul cu care oamenii au răspuns la această colectare de documente a început să scadă, iar scrisorile strânse erau destul de puţine. Prin urmare, a trebuit să caut înscrisuri din perioada Marelui Război şi la instituţii – arhive, muzee şi biblioteci.

Apoi, am vrut să-mi confirm cel puţin o parte din detaliile pe care le aflam din anii războiului, aşa că a trebuit să citesc cărţi de istorie şi memorialistică, inclusiv jurnalele care erau deja publicate.  În fine, mai vreau să spun că, pe la începutul documentării, am trecut printr-un moment şocant, acela în care am ajuns la cifrele privitoare la pierderile omeneşti. În timp ce pentru români acestea sunt variabile şi în orice caz aproximative, pentru ultimul soldat britanic mort la încheierea războiului şi, la fel, pentru ultimul ostaş francez, se cunosc cu exactitate numele şi gradul, ora şi locul. Aţi văzut poate marea aceea de maci roşii, câte unul pentru fiecare suflet britanic pierdut, care a fost pregătită la Londra în 2014, la împlinirea a o sută de ani de la începutul războiului. Pe mine m-a impresionat până la lacrimi.

1

Care sunt principalele surse ale documentelor?

Multe scrisori şi cărţi poştale am avut şansa să le găsesc la Arhivele din Cluj, poate pentru că acolo a existat un centru al cenzurii militare austro-ungare. Fondul de acolo este consistent şi conţine pagini în toate limbile care se vorbeau în imperiu. Un alt număr mare de documente l-am primit de la Arhivele Militare Naţionale Române. Dintre colecţionari, Daniel Mladin mi-a pus la dispoziţie o serie impresionantă de fotografii şi cărţi poştale, iar jurnalele de front au fost aduse, în general, de rude, de obicei de nepoţii celor care le-au scris. Le mulţumesc tuturor acestora şi le sunt recunoscătoare.

Ai un top al scrisorilor care te-au impresionat?

Scrisorile lui Augustin sunt tulburătoare, mai ales formulările cu care speră să-şi convingă mama şi fraţii să-i răspundă cât mai des. Mai este scrisoarea lui Dan Vasile, una de nici zece rânduri. Apoi ar fi eleganţa formulărilor şi clarviziunea lui Scarlat Struţeanu, cât şi mărturiile cutremurătoare ale unora dintre prizonieri, bunăoară cele ale sublocotenentului Dumitru Almăşanu şi ale căpitanului Dumitriu. Sinceră să fiu, am fost atentă mai mult la mesaj şi nu am preferinţe sau o ierarhie personală. Chiar m-am ferit de aşa ceva, am căutat să dau aceeaşi valoare fiecărei pagini şi fiecărui om.

6

Cum ți-a schimbat acest proiect felul în care priveai subiectul „România în Primul Război Mondial“?

Mi-am dat seama, fireşte, că aveam o imagine destul de deformată şi incompletă despre ceea ce s-a întâmplat în urmă cu o sută de ani. Mai întâi, am realizat că acest Prim Război Mondial a avut urmări cruciale pentru omenire şi, în particular, pentru români, care s-au aflat în situaţia nefericită de-a fi de ambele părţi ale baricadei, de-a lupta în ambele tabere. Iar această modificare de viziune a lucrat şi lucrează zi de zi în mine, chiar şi acum, după ce a apărut cartea. Mă întreb mereu, când mă plimb, când merg în locuri prin care am mai fost sau în locuri noi: oare ce se întâmpla cu o sută de ani înainte aici? S-a dat oare vreo bătălie aici? Câţi oameni despre care nu mai ştim nimic au suferit şi au murit aici?

În plus, aceste documente m-au făcut să privesc altfel viaţa noastră de azi, când totuşi, orice am spune, oricât ne-am plînge, ne bucurăm de o stare mult mai bună a lucrurilor. Munca asta cu sute şi sute de pagini vechi a însemnat pentru mine şi cufundarea într-o atmosferă sumbră, de plumb, dar la final, de ce să mint, m-am simţit răsplătită, câştigată. Le sunt întrutotul recunoscătoare celor care le-au scris.

Materialul inițial, din care s-a făcut selecția pentru carte, e mult mai mare?

Da, categoric. O vreme m-am temut că nu voi avea material suficient, iar apoi a trebuit să renunţ la anumite texte.

4

Dupa ce criterii s-a făcut selecția?

Mi-am dorit, în primul rând, o deschidere cât mai mare, în toate planurile. Către soldaţi şi ofiţeri români atât din armata Regatului, cât şi din cea a Imperiului, către militari din mai multe naţii, către combatanţi şi prizonieri, către diferite forme de text – scrisori, jurnale, note, cărţi poştale, memorii etc etc. Am gîndit că e bine să fie reprezentate majoritatea regiunilor istorice, diversele niveluri ale deprinderii scrisului şi ale exprimării, de la oralitatea vie, spontană, şi până la registrul limbii literare. Pe deasupra, a trebuit să ţin cont de consistenţa mesajelor, de autenticitatea şi de lizibilitatea textelor, pentru ca documentele incluse în carte să fie descifrate integral.

În ceea ce priveste scrisorile traduse din alte limbi (maghiară, germană, franceză), e ceva ce te-a frapat acolo, poate comparativ? Și, de asemenea, de scrisorile acestea de unde ai făcut rost? Tot din arhiva de la Cluj?

Cele traduse din maghiară şi din germană sunt aproape toate de la secţia clujeană a Arhivelor Statului, iar cărţile poştale în limba franceză mi-au fost aduse de o prietenă, căreia i-a plăcut tema, a tot căutat pe la colecţionarii din Paris, a cumpărat în jur de patruzeci şi mi le-a dăruit cu multă generozitate. Traducerile s-au făcut după regulile de azi ale limbii literare, aşa că s-au pierdut nuanţe importante ale vremii, ale vechimii, ale felului de-a formula. Cei trei traducători au fost surprinşi de limba aceea veche şi de diferenţele dintre cum se scria în urmă cu un secol şi cum se scrie acum, iar munca lor a fost destul de complicată.

3

Prima scrisoare din carte e scrisă de Scarlat Struțeanu către soția lui, Fulvia, fiica lui Slavici (bănuiesc că e vorba chiar de străbunica soțului tău, deci e o scrisoare „de familie“). E acest material cel de la care a pornit cartea?

Cred că undeva în mine a lucrat şi existenţa acelor scrisori, dar am povestit mai devreme cum a pornit totul.

Cât de complicată a fost deslușirea efectivă a scrisului? Pentru că am încercat și eu să citesc varianta scanată a scrisorilor si mi-am dat seama că e tare greu.

Da, ai dreptate, descifrarea textului este la început foarte dificilă, dar poţi să capeţi o rutină în timp. Uneori durează mult până descifrezi un cuvînt, care fie e ilizibil, fie nu e uzual. Este cu adevarat un chin să descifrezi unele cuvinte. Trebuie să te tot întorci în text, să compari literele, să vezi cum sunt caligrafiate. Dar există şi texte care mi-au lasat impresia că sunt scrise mai corect decât reuşim s-o facem noi azi. Sau documente scrise foarte frumos, care te pot impresiona cu caligrafia lor.

Am remarcat că sunteți o întreagă echipă în spatele volumului. Cum s-a împărțit munca și ce probleme (chiar și birocratice) ați întâmpinat în încercarea de a recupera/citi/descifra scrisorile?

Mi-aş fi dorit să fie o echipă, dar a fost mai degrabă un grup de oameni, fiecare avînd câte un scop diferit. Am vrut să fac mai multe lucruri cu aceste scrisori. Cum ar fi lecturi în locuri publice sau să fie citite la posturi de radio. Dar nu am reuşit până acum. Nici eu nu ştiu dacă aveam prea multe idei sau dacă lipsa reală a unei echipe a fost de vină. În orice caz, simţeam efectiv cum mor în mine ideile fără să pot face ceva.

Apoi, am avut diverse dificultăți, din care aş enumera o anume lipsă de implicare a semenilor, micşorarea bugetului alocat de muzeu proiectului, raritatea documentelor pe care le vizam.

Totuşi, au existat câteva persoane care s-au implicat până peste cap exact în momentul în care aveam mai multă nevoie: Filip Florian, Vera Hampu şi Carla Duschka. De fapt, sentimentul meu tot mai apăsat este că a fost un proiect la care era musai să pui la bataie şi o parte de suflet.

5

Acum ceva vreme cred că am vazut pe site-ul MȚR chiar un anunț prin care oamenii erau invitați să participe la acest proiect prin aducerea de scrisori de pe front. Cum au reacționat oamenii? V-a căutat multă lume în acest sens?

E adevărat, la Muzeul Ţăranului Român aşa a început proiectul, cu acel anunţ – invitaţie de participare la proiect. Oamenii au reacţionat cu entuziasm la început, însă el nu a fost suficient. Şi acum cred că ar fi fost foarte frumoasă o participare mai largă şi mai de durată la proiect, dar probabil sunt incurabilă în aşteptările acestea. Au fost destui oameni care au venit cu documente, mai ales jurnale, dar nu s-au strâns suficiente scrisori. O parte din aceste jurnale au rămas nepublicate şi îmi pare tare rău de ele.

Care e sentimentul care unește, ca un fir roșu, toate aceste scrisori ale unor oameni atât de diferiți?

Să ştii că m-am tot gîndit la firul roşu care uneşte toate aceste mesaje şi acesta pare să fie dorul de cei dragi, depărtarea resimţită ca ceva dureros faţă de ei în spaţiu şi în timp.

Mi se pare foarte consumatoare emoțional citirea acestei cărți. Cum a fost să te afli practic doi ani printre acești oameni care au luptat acum 100 de ani?

A fost, cum şi tu simţi, o perioadă grea, în care o mică parte din negura acelor ani a ajuns să facă parte din viaţa mea, fără să vreau.

2De ce crezi ca lipsesc din Romania asemenea cărți de recuperare a memoriei și a istoriei noastre chiar recente?

Nu ştiu sincer de ce. Dar cred că dacă am cunoaşte ce s-a întâmplat acum o sută de ani în realitate, în gesturi mici, în eroismul luptelor şi în lipsa de eroism, dacă am putea să aflăm cât mai mult, nu ar fi decât spre binele nostru – să ştim care ne e fundamentul, de unde venim şi pe ce este construită viaţa noastră, inclusiv faptul că avem azi o ţară, deşi aproape o pierdusem. În fine, devin o sentimentală, dar cred că le datorăm ceva acelora care au trăit sau au murit în urmă cu o sută de ani.

Ce trebuie sa stie cititorul care deschide acum această carte? Ai un avertisment pentru el?

Singurul meu avertisment este de fapt o rugăminte: să citească şi cu mintea şi cu sufletul această carte.

***


SURSE FOTO: În prima imagine, Mirela Florian (centru), la lansarea volumului (Sursă foto: Mircea Struțeanu). Restul imaginilor – volumul „Scrisori de pe front“ (Editura Martor – MȚR)

V-ar putea interesa și:

Scrisori care aşteaptă de 100 de ani să le citim

2 Comments

Leave a Reply