OAMENI

INTERVIU Bogdan Coșa: „Cine n-a văzut alcoolismul, noroaiele, pensiile de o sută de lei? Cine n-a văzut cum se dezbină familiile când le ajunge cuțitul la os?”

Bogdan Coșa FOTO: Ciprian Hord

Scriitorul Bogdan Coșa a publicat în 2020 romanul „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei). Într-un interviul pentru „Ferma de gânduri”, Bogdan a vorbit despre cea mai recentă carte a sa, despre schimbările din viața lui și despre lumi paralele.

Lavinia Bălulescu: Gabriela Adameșteanu spune despre cartea ta cea mai recentă, „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei), că este „istoria unei familii rurale, apăsată de maledicția insecurității, a alcoolismului, a neșansei sociale în care tinerii își visează plecarea”. Tu cum ai descrie-o? Ce ai adăuga?

Bogdan Coșa: Nu aș adăuga nimic la ce spune Gabriela Adameșteanu, căreia îi mulțumesc pentru atenția și curiozitatea cu care a citit volumul în manuscris, pentru generozitatea de a-l fi discutat cu mine mai apoi și nu în ultimul rând pentru încurajări. Intenția mea a fost să facilitez o incursiune tihnită, familiară, în ultimii 30 de ani ai istoriei noastre mici și foarte mici. Nu a ieșit foarte veselă, e drept, dar cred că s-ar putea dovedi intrigantă pentru cel care vrea să vadă o serie de cadre din cealaltă jumătate a Românei, cea care nu ajunge niciodată la televizor. Povestea Toaderilor este una specifică, pe care o cunosc îndeaproape, și în același timp o poveste veche, a celor îmbătrânind într-o lume care, pentru că se schimbă și se ascute, pentru ei se golește de sens – se dezumflă și îi înghite sau, dimpotrivă, îi expulzează din sânul ei; în cazul de față, la periferiile unor orașe oarecare sau în străinătate. În fine, e o poveste care merită cei 30 de lei – și o spun fără fală, fără falsă modestie, ca un producător de miere pe care îl întâlnești la marginea drumului.

Bogdan-Alexandru Stănescu spune că scrii „cu înțelegerea și duioșia celui care a fost «acolo»”. Te rog să-mi vorbești despre procesul de documentare și scriere a cărții.

Așa este, Bogdan, un cititor extrem de intuitiv, a văzut clar cum stă treaba, a văzut prin carte, a știut că am fost „acolo”. Dar, fără a-i diminua meritele, întreb, cine n-a fost? Din câte îmi amintesc, toți am fost „acolo”, chiar dacă unii dintre noi doar în trecere. Cine nu i-a văzut pe cei dragi rămânând fără locuri de muncă, cine n-a văzut alcoolismul, noroaiele, cine n-a văzut pensiile de o sută de lei, cum se dezbină familiile când le ajunge cuțitul la os, cine n-a văzut bătăile, bagajele făcute pe fugă, iar pe cei rămași în urmă devenind cinici și amari și împuținați, cine nu i-a văzut înrăindu-se, tâmpiți de singurătate, striviți zi de zi de imaginile de la televizor? Ca toți ceilalți, și eu m-am delimitat în primă fază de ei. Am zis: „Eu nu sunt așa!” și-am trântit poarta în urma mea. Dar, ca o rană nevindecată, oriunde m-am dus, a atras atenția, a creat complicații. Orice-aș fi făcut, a continuat să se deschidă și să mă solicite. Abia când am reușit să consum furia pe care am simțit-o la adresa neputinței lor, a adulților în mijlocul cărora am crescut, am putut să înțeleg ce i-a adus pe fiecare în parte în punctul critic, în locul în care a eșuat. Iar când am înțeles că nimeni nu ar fi putut face lucrurile mai bine decât le-a făcut, pentru că nici ceilalți nu au putut face nimic diferit, fiecare individ fiind prins între sloiurile de gheață ale neputinței celor din jur, mi-a fost zdrobită orice urmă de rezistență și n-am putut scrie despre drama lor altfel decât cu duioșie.

Cât timp ai lucrat la carte?

Șase ani. Am scris-o de mână, cu multă plăcere, apoi am rescris fiecare propoziție de mai multe ori, cu din ce în ce mai puțină plăcere, până când a început să sune așa cum o auzeam eu în cap. Moment în care a devenit insuportabilă și n-am mai putut s-o citesc – ca atunci când îți auzi vocea înregistrată și îți vine să ieși din încăpere. Și m-a luat groaza: dacă, totuși, nu e gata?

Cum te-ai simţit când ai încheiat-o?

Mi-a fost frică. Prima parte, „Moartea nu este modernă”, i-o dădusem deja lui Iulian Bocai, colegul nostru de apartament de pe vremea aceea, și nu-l convinsese, așa că următoarele două părți, „Nici inima nu este modernă” și „E timpul să te-ntorci acasă”, care erau abia schițate, nu i le-am mai arătat. Sper s-o citească acum, terminată, să aibă sens efortul lui de acum câțiva ani. Până când n-am văzut-o publicată, am stat cu inima cât un purice.

O întrebare care nu ţi s-a pus încă despre cartea asta? Sau o întrebare care nu ți s-a pus încă în general într-un interviu?

De ce crezi că majoritatea celor care au dedicat cărților tale cronici negative au simțit nevoia să adauge articolelor remarci malițioase, batjocoritoare la adresa ta? Ce crezi că încercau să sublinieze? Cât de mult te-a întristat?

Vrei să și răspunzi la una din întrebările astea?

Nu, nu vreau să răspund.

Mi-a scris cineva recent și m-a întrebat dacă mi-a plăcut cartea ta, acea persoană adăugând: „Mie mi-a plăcut! Mi-era dor de o carte de asta, «traditional way»”. De asemenea, Ștefan Baghiu spune despre cartea ta că ar fi „o plantă exotică a prozei de azi, eliberată din trecut”. Tu cum îți vezi cartea?

Ștefan Baghiu mi-a mărturisit că a împrumutat sintagma aceea dintr-un text de Gherea, de distracție, cred eu; dar, dacă totuși se voia serios, o să se bucure că îi dai dreptate. Iar dacă chiar are dreptate, îmi pare rău. Ar fi păcat să fie o plantă exotică a prozei de azi. Într-o lume literară mai bună, într-o lume mai bună, adică, ar fi un simplu nuc. O garoafă. Cât despre a doua parte, „eliberată din trecut”, l-aș întreba pe el ce a vrut să zică. Sau pe Gherea.

Am aflat de pe Facebook că te-ai mutat la Codlea, orașul tău natal. Direct din București te-ai mutat sau a mai fost ceva între?

Mai întâi ne-am mutat în Brașov, unde am stat aproape doi ani. Era un vis din adolescență, Brașov fiind orașul către care am făcut naveta cât timp am urmat liceul și facultatea. Acolo unde am cumpărat însă un apartament am avut niște probleme cu firma de salubrizare, iar când am înțeles că vecinii nu se vor solidariza, că nu-i putem scoate din ale lor, a fost clar că, dacă nu ne convine, trebuie să ne mutăm. Și, da, am făcut-o, am mai împachetat o dată biblioteca de copil sărac, care n-a avut cărți în casă (data viitoare vindem casa cu tot cu bibliotecă), și am venit în Codlea – așa cum glumesc cu soția mea, în pofida faptului că este orașul meu natal, un oraș în care îmi închipuiam că nu o să mă mai întorc niciodată. De fapt, nici nu m-am întors. Eu am copilărit între blocuri, iar acum trăim undeva la marginea pădurii, între două marcaje de traseu montan. Uneori mă simt de parcă aș fi într-un județ diferit; străzile, centrul, totul arată diferit, iar dealul ăsta nu are nimic în comun cu orașul copilăriei mele. Ar fi multe de povestit aici…

Cum e viața acolo?

Acum aștept să vină primăvara și să curăț copacii, să pun câte ceva în pământ. E bine. Sper să nu ningă prea mult, pentru că accesul poate deveni ușor dificil. Sper să nu mai găsim crăpături de care nu știam în pereți și să ne găsim liniștea, să ne odihnim. Sper ca fiica noastră, care urmează să se nască peste câteva săptămâni, să fie sănătoasă, să se bucure de această jumătate mai bună a ceea ce va fi fiind orașul nostru natal, al amândurora.

Ce mai scrii acum? Lucrezi la altceva sau ai luat o pauză?

Traduc un roman și, în minte, pun mai multă carne pe niște posibile personaje, le fac să interacționeze (mă învârt în jurul lor, încerc să le aud mai bine – sunt în probe). Decorul îl am, contextul istoric îl cunosc, ciotul poveștii pe care vreau să o spun mă intrigă suficient încât să trag de el… Sunt încrezător, cred că în două-trei săptămâni îi dau drumul.

Cum se poartă pandemia cu tine? Ești OK?

Da, slavă Domnului. A ajuns să-mi placă din nou să vorbesc la telefon. Și aici ar fi multe de spus, a fost un an cât zece.

Îmi recomanzi o carte pe care ai citit-o în pandemie și care ți-a plăcut?

„Muntele vrăjit” a intrat la fix în primăvară, când am stat două luni în casă; citeam în balcon învelit în pături, lumea aluneca parcă tot mai departe, era o amăgeală plăcută și comică. „Aer păsări bere”, cel mai recent volum de poezii al lui Vlad Drăgoi, în manuscris, când am putut ieși din nou. Mi-a mers la suflet. În toamnă am renovat casa, așa că am citit mai mult chestii tehnice, iar acum merge foarte bine Adriana Bittel, orice, deschis la-ntâmplare.

Prima ta amintire?

Am povestit-o într-o carte, nu o s-o mai fac – așa, fără iluzia ficțiunii, e zdrobitor de intimă și am îmbătrânit (în clipa asta, când am simțit că nu se mai poate povesti).  

Ceva ce poate schimba o zi în bine?

Aproape orice, chiar și lucrurile nu neapărat bune, o lovitură cu ciocanul peste deget, de exemplu. Ce fac eu să mă asigur că o să am parte de o zi bună e să ies la plimbare îndată ce deschid ochii. Îmi place să mă prindă zorii pe drum, cu căștile pe urechi, cu câinele, mă umple de bucurie treaba asta. Oricât de bună s-ar adeveri ziua apoi, mă pot uita înapoi, măcar ceva bun am făcut.

Ce face Bogdan Coșa într-un univers paralel, unul care nu are legătură cu cărţile?

E șofer de tir; și-ar fi dorit să antreneze o echipă de fotbal, copii, dar e încântat de meseria lui.

CV – BOGDAN COȘA

Bogdan Coșa s-a născut pe 24 ianuarie 1989 la Codlea. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov, apoi a urmat studiile masterale în Teoria literaturii și Literatură Comparată la Facultatea de Litere a Universității din București. În 2011 a publicat „Poker”, primul roman al trilogiei cu același titlu, în urma câștigării Premiului pentru Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2010. În 2013 i-a apărut la aceeași editură volumul de poezii „O formă de adăpost primară” și a doua parte a trilogiei, „Poker. Black Glass”; în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediția a IV-a, romanul i-a adus premiul „Tânărul Prozator al anului 2013”. „Ultraviolență”, ultimul volum al trilogiei sale, a apărut în 2017 la Editura Polirom. A primit bursa de creație a revistei Observator Cultural, Jean-Jacques Rousseau Fellowship (Akademie Schloss Solitude) și H.C. Artmann Stipendium (Literaturhaus Salzburg) și a beneficiat de programele de rezidențe pentru scriitori oferite de Akademie Schloss Solitude, Literaturhaus Salzburg, International Writers and Translators’ Centre of Rhodes, Hessischer Literaturrat, Pécsi Íróprogram, FILIT și Fundația pentru Poezie „Mircea Dinescu”.

One Comments

  • Reply

    Ionut Popa

    January 25, 2021

    M-am mutat si eu recent in Brasov, tot undeva aproape de padure si sunt inca surprins de diferentele fata de centrul orasului si de Bucuresti, orasul de unde vin. Mi se par doua lumi diferite din doua tari diferite (nu complet diferite totusi).

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.