Salutare, zi de marți! Bine-ai venit în viața mea! Privit de azi, finalul săptămânii e o chestiune atât de vagă încât pare a fi vacanța din 2023 (cel puțin).

Așa cum povesteam recent, pentru că zilele de marți cară uneori cu ele senzația asta ciudată ca o întâlnire cu un gândac, mi-am propus să încerc un exercițiu săptămânal de notare a lucrurilor care mi-au adus bucurie. Asta ca să alung gândacii ciudați ai zilelor de marți. Mă gândesc în primul rând la cărți, apoi la filme, emisiuni, muzică, mâncare, cafea, pisici. Sau, uite, frunze! Că tot am văzut atâtea frunze frumoase în ultima vreme.

Și, desigur, sunt tare curioasă ce lucruri faine ați mai văzut, ați mai citit, ați mai experimentat voi în ultima săptămână. Am nevoie de niște idei bune cu care să-l întâmpin pe gândacul meu. Mai ales că nu-i un gândac oarecare. E unul albastru.

🐞 A fost o săptămână cu două cărți care mi-au picat tare bine! Vă povestesc despre ele pe scurt și încep cu „Bureți de fag“, de Mihai Duțescu (Editura Trei). Am citit-o într-o singură zi și mi-a plăcut enorm perspectiva naturală, lipsită de mari drame existențiale (sau cel puțin la suprafață, în primul strat al poveștii) și deloc moralizatoare asupra tranziției unei familii înainte/după Revoluție. E ca și cum autorul ar zice: „O să vă spun o poveste, stați relaxați, nu e nimic teribil, e doar viață, adaptare și moarte, e posibil să recunoașteți unele lucruri, ca și cum un văr de al șaptelea v-ar spune ceva despre familia lui, care e cumva și familia voastră. Nu vă panicați dacă vă recunoașteți unele povești, orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare“. Când am început să citesc, m-a dus cu gândul la „Cât de aproape sunt ploile reci“ a lui Bogdan Coșa (o altă carte care mi-a plăcut), dar apoi mi-am dat seama că cele două volume nu seamănă chiar atât de bine.

Iată ce zice Adrian Schiop despre carte: „Talentul lui Duțescu e de a da pe față lucrurile inconfortabile, de a le spune clar și pe bune. Într-o literatură fascinată de marginali și ratați, el vorbește cu simpatie despre oameni aflați în plin proces de ascensiune socială. Pe scurt, despre parveniți – un subiect la care lumea bună strâmbă vinovat din nas, chit că parvenitismul e adevărul de profunzime al unei societăți ajunse de curând la prosperitate. Mai mult, la fel de tabu e și opinia că în comunism a fost bine, deși e împărtășită de larga majoritate a celor trecuți prin vechiul regim.

În «Bureți de fag», Mihai Duțescu are curajul să asume și să dea pe post aceste curente de opinie omniprezente, dar reprimate public, sub pretextul poveștii de viață a unui băiat născut prin anii ’50 în Teleorman și ajuns inginer la București. El și soția lui fac parte din acea tipologie a cadrelor medii cu aspirații burgheze, raportându-se la comunism într-un mod mai degrabă benign, specific multora din generația lor: sunt oportuniști la nevoie, iar în rest rămân indiferenți. Micul lor arivism este bazat pe convingerea că sistemul nu e chiar greșit, că măcar are o idee valabila de echitate și meritocrație, câtă vreme i-a scos dintre țărani, i-a școlit gratis, le-a dat o casă și i-a băgat între domnii de la oraș. În ce mă privește, am certitudinea că în sfârșit am dat peste cartea aia ALTFEL despre comunism, cu o perspectivă de bun-simț, fără volute pioase sau chestionări tragice – motiv pentru care o recomand în special celor care vor să-și facă o idee despre cum gândeau și se purtau oamenii moralmente OK din România de atunci.“

Foarte greu a fost să-mi aleg un singur fragment din carte pe care să vi-l citesc, dar până la urmă m-am oprit la acest paragraf:

„Singur în mașină, pe drumul de întoarcere în București, după ce l-a îngropat pe taică-su și i-a lăsat maică-sii cele trebuincioase, Radu a încercat să-și aducă aminte toate trăsnăile pe care le făcea în copilărie; cele mai stupide și mai nerușinate momente, orice, numai să reușească să-și țină gândurile negre în frâu și să nu izbucnească în plâns. Avea încă ochii tulburi când a intrat pe ușă; i-a deschis Angela, care la ora aia îl aștepta trează. «Ai plâns» i-a zis, însă el chiar nu plânsese, doar că luminile farurilor din sens opus îl izbiseră încontinuu peste față – și să conduci așa două ore nu e ușor“.

🐞 Tot săptămâna trecută am citit „Parcul pentru câini“, de Sofi Oksanen (Editura Polirom, 2021). Am mai citit și alte cărți scrise de autoare și știam că o să-mi pice bine, dar m-am grăbit să citesc cartea mai ales pentru că mă pregăteam de un interviu cu traducătoarea volumului, Sigrid Crasnean.

Olenka, o tânără originară din Ucraina postsovietică, vine aproape zilnic într-un parc din Helsinki pentru a urmări obsesiv o familie parcă ieşită dintr-o reclamă: un cuplu frumos şi prosper, cu doi copii şi un câine. Gestul ei nu e nejustificat, însă e periculos, căci între tânăra ucraineancă şi fericita familie finlandeză există o legătură tainică, pe care doar cea dintâi o ştie. Prin vocea Olenkăi, care îşi rememorează viaţa într-un moment de criză, Sofi Oksanen ne dezvăluie o lume crudă şi violentă din anii de după destrămarea Uniunii Sovietice, o lume unde sărăcia, privatizările dubioase, clanurile interlope, drogurile, omorurile şi abuzurile sunt realităţi curente. Este o lume unde nu există victime inocente şi unde Olenka, un fotomodel ratat care ajunge să lucreze pentru o firmă specializată în tratarea infertilităţii, încearcă să-şi croiască drumul spre prosperitate cu aceeaşi duritate ca toți cei din jurul ei.

Mi-a plăcut mult cartea, are vreo 400 de pagini și efectiv n-am putut să mă opresc din citit. Bine, autoarea chiar e meseriașă în a te ține lipit de poveste și asta știam deja din alte cărți ale ei!

Iată și un fragment din „Parcul pentru câini“:

„În timp ce tata îmi explica detaliile misiunii, eu am început să mă gândesc la alte lucruri. Plănuiam deja cum voi evada în timpul vacanței pe care mi-o promisese. Dacă aș merge la fratele mamei din Tallinn? Poate că m-ar lăsa să stau la el sau mi-ar găsi ceva de lucru în Finlanda. Și dacă o vacanță împreună ar putea repara totul? Oare ar uita tata, fie și doar pentru o clipă, de ce a vrut să vină în Snijne? Și-ar aminti ce bine ne mergea înainte? Poate că nu va fi nevoie să dispar. Totul ar reveni la normal. Am acceptat să-l ajut pentru o sută de dolari. În drum spre casă, tata m-a numit micul lui soare“.

🐞 O toamnă cam mohorâtă s-a prăbușit peste Cluj în ultimele zile, motiv pentru care am simțit că aș avea nevoie de niște energie. Pe care de data asta mi-am luat-o de pe canalul de YouTube OwlKitty. E vorba de o pisică neagră care ajunge în rolul principal în nenumărate blockbustere. De exemplu, în Jurassic Park. Yay!

Gata, v-am lăsat! Gânduri bune și săptămâni fără gândaci albaștri vă doresc! Dacă ieșiți la o plimbare pe străzi, nu uitați să vă holbați la frunze! Pace cartierului!

📌 Aici puteți găsi toate textele din seria „Gândacul albastru“.

📌 Iar aici vă puteți abona la Ferma de gânduri, pentru a nu rata viitoarele postări! Dacă aveți chef, desigur. 😊

(*Sursă ilustrație deschidere: pixabay.com)