OAMENI

Daniela Rațiu – versuri dintr-un volum în pregătire

daniela ratiu

Cancer

Ea spune

când eram mică și nu aveam cancer

Îmi amintesc o noapte

ne plimbam în cercuri cu mașina

eu și mama

Bucureștiul era plin de zăpadă până-n cer

ne învârteam cu mașina înconjurând blocuri

făcând cercuri în zăpadă

Uneori ne opream iar geamurile se abureau

desenam cercuri și inimi pe sticlă

se auzea doar țeava de eșapament

silențios

ca un fond muzical al unui cântec de leagăn

priveam stelele și felinarele și oamenii rătăciți

năluci bântuind orașul înghețat

încremenirea

Era o vreme când nu aveam cancer

mă trezesc dimineața

preț de câteva minute e un timp suspendat

în care nu știu cine sunt și nu știu că există cancer

Uneori îl simt în mine

cum urcă se întinde ca o iederă otrăvită

ca o culoare roșu-sângerie sumbră

împrăștiindu-se într-un pahar cu apă

alteori îl simt că se ascunde în cotloanele mele

unde nici lumina pulsată nu îl găsește

nici cuantic

nici pe ghicite

nici în zațul cafelei

nici în hărțile mele genetice

geografia mea scanată

Iubitul ei a fugit în Spania

clădește castele din nisip sub cerul fierbinte

iubitul ei nu mai duce lupta cu celălalt, Cancerul gen neutru

în preajma ei cuvintele se blochează în minte

pe limbă le împing în afară le biciuiesc să spună ceva

 

mă trezesc vorbind nimicuri  la telefon

râsul ei păcălește cancerul

 

ne prefacem că vorbim despre viitor și știm amândouă că viitorul e ca o nălucă

 

așa cum sunt oamenii năluci

plutind într-un oraș înghețat

unde o fetiță desenează cercuri

pe geamul aburit al unei mașini cu motorul pornit   

Ea e doar o fată frumoasă cu părul negru

trăiește cu cancerul ei

nu știu ce va fi din martie spune ea

doctorii în halate albe mă vor inactiva genetic spune ea

eu îi spun că îmi vorbește de parcă noi

carne oase trupul sinapse vise inimă sentimente emoții

suntem sisteme

Da, așa suntem, spune ea

 

Emoțiile sunt tot ce avem

am auzit asta într-un film descărcat de pe net

Fata asta cu cancerul ei pe care îl poartă cu ea ca pe un secret

Oamenii au un înainte spune ea

oamenii au un timp spune fata care uneori doarme

în come induse ca o Frumoasă din Pădurea Adormită

căpătăm conștiința propriului corp în preajma celor bolnavi

trup pe care îl ascultăm în liniște

de parcă astfel am putea să auzim unde e ceva stricat

ne închidem în camerele noastre

tăcem ascultându-ne inima

zumzetul celulelor curgerea sângelui de-a lungul trupului creșterea părului

mișcarea pleoapelor

ne privim mâna în lumina care o înconjoară cu o dungă aurie irizări tainice

ruleta rusească a corpurilor

cine scapă cine e prins de boală cu gheare cu dinți

strâns la piept

până la ultima suflare

Ea ia uneori avioane

zboară deasupra Europei

suspendând în continuumul spațiu-timp cancerul ei

acolo sus

între pământ și cer

spațiul nimănui străbătut de păsări rătăcite

scoțând țipete înfiorătoare

Ea se rotește în cercuri

cu avioanele

de parcă s-ar putea întoarce în timp

atunci când se rotea în cercuri cu mașina

cu mama ei

acolo în iarna înghețată atunci când nu avea cancer

acolo sus se aude doar Bach

 

Știi ca să nu îmi pierd mințile

nu mă mai gândesc la cancerul meu

îmi spun cancerul nu este al meu

nu are nimic de a face cu mine

Rămâne să ne vedem la București

scriu prostește pe net

Întâi mă voi inactiva genetic apoi nu știu ce va fi

 

Durerea

bătrânii rămân în final doar cu durerea

durerea stă pe marginea patului privindu-i drept în ochi

durerea se uită cu ei prin fotografiile îngălbenite

îi împinge de spate vrând să îi dea de-a dura pe scări

durerea stă și bea ceaiul cu ei le întinde pastilele albe și colorate

durerea le aruncă pastilele pe jos

doar așa pentru ca bătrânii să se pună în genunchi

să-și caute umiliți și speriați medicamentele

fără de care fiecare clipă le e tăiată de pe răboj

durerea le rămâne până la final alături

uneori stă pe marginea patului durerea

își leagănă picioarele nerăbdătoare așteptându-i să se trezească

uneori durerea nu are răbdare

îi trezește din somnul lor de copii-bătrâni

le șuieră la ureche

nu scapi de mine nici în vis

trezește-te mai ai puțin și pleci

bătrânii rămân în final cu durerea

copiii le intră în casă rar și ăștia micii deveniți mari întotdeauna vor să fugă de tristețea insuportabilă

părinți deveniți bătrâni atât de bătrâni și durerea nu poate fi gonită

durerea e acolo amestec de carne de sânge de suferință de amintire de uitare de regrete de suflet

durerea le caută în dulapuri le scoate pe rând hainele rămase din tinerețe

rochiile bluzele eșarfele costumele cămășile pantaloni cravate

pânza fină mirosind a vechi

stofa păstrând urmele zilelor în care timpul nu exista

durerea le deschide ferestrele să intră mirosul de tei de regina nopții

durerea îi scoate afară

să privească cerul cu stelele-i

de parcă drumul lor o va lua într-acolo

și ei zâmbesc gândindu-se că

de data asta nu mai trebuie să își facă griji cu bagajele

nu ai nevoie de nimic când iei drumul stelelor

durerea dă drumul la radio și ei nu mai recunosc vocile

durerea le pune plăcile de vinyl

să fâșâie în liniștea camerelor înalte în care miroase a bătrânețe a frică

și uneori un curaj nebun de a se privi în oglindă și de a-și zâmbi

deși nu se mai recunosc

durerea stă în balansoar se leagănă

ea are timp să aștepte

ea are timp să se ridice și să se așeze pe marginea patului

hai, trezește-te

vreau să te doară!

să simți cum e să fii durere și nimeni să nu te iubească

durerea nu pleacă nici atunci când bătrânii iau drumul stelelor

stă acolo în casele lor

se plimbă din cameră în cameră

deschide dulapuri

se așează fără rost pe paturi

se întind lungi dureri

scot fotografiile rând pe rând le întind pe masă

deschid sticluțe vechi de parfum pieptene de os acte fără rost ating urmele pașilor pe covoarele moi

durerea nu mai pleacă niciodată din casele bătrânilor

uneori iese doar în jurul casei

doar până la poartă

să privească în lungul străzii

să se asigure că bătrânii plecați nu se întorc

ei niciodată nu se mai întorc


Poeziile de mai sus fac parte dintr-un volum nou, în pregătire, semnat de Daniela Rațiu.


CARTE DE VIZITĂ

Daniela Rațiu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Culturale Ariergarda Timişoara și a Societății Timișoara. A debutat cu poezie – volumul „Ciorap cu firul dus“, editura Marineasa Timişoara. A publicat romanele „Ochelari de damă“, editura Brumar, şi „In Vitro“, editura Cartea Românească, Bucureşti. A publicat de asemenea în volume colective: „Dialogul religiilor în Europa Unită“ și „Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa Multiculturală“, Editura Adenium, Iași, „Cartea străzii Eugeniu de Savoya“ și „Strada Augustin Pacha – Curţi interioare“, Editura Brumar, proiecte Ariergarda, „Poeţi din Banat. Cele mai frumoase poezii“ și în „Antologia de poezii a Cenaclului Pavel Dan“, Editura Brumar.

Daniela Rațiu este co-scenarist al proiectului ”Pauker” aflat pe lista de finaliști ai Concursului HBO de scenarii – Episodul 1, 2015. A participat în proiectul internaţional de teatru „Women on The Brink” – un proiect al Companiei de teatru Quinnes Stellar Edinburgh (Scoţia), Compania de teatru Imago, Montreal (Canada) şi Teatrul Naţional Timişoara.

Este absolventă a Universității de Vest – Facultatea de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării, dar și licențiată în Drept a Facultății de Drept a Universităţii Tibiscus Timișoara.

Daniela Rațiu este jurnalist freelancer și a lucrat la „Ziua – Editia de Vest” (1998 – 2004) și “Evenimentul zilei – Editia de Vest” (2004 – 2009). Este blogger „Adevărul“. Publică și pe site-ul www.lapunkt.ro.

Leave a Reply